Capcanele memoriei
- interviu cu Herta MÜLLER –
Este una dintre cele mai importante scriitoare de expresie germană. Hărţuită de Securitate din cauza apartenenţei la „Aktionsgruppe Banat“ (un cerc de tineri scriitori din Timişoara) şi concediată de la uzina unde era angajată ca traducătoare pentru că nu a vrut să-şi toarne colegii, reuşeşte să părăsească România. În 1987 se stabileşte la Berlin, unde publică peste douăzeci de volume de poezie, proză şi eseuri. Memoria este tema predilectă a Hertei Müller.
Nu mă consumă mai mult decît altă activitate. Cred că e natural să te ocupi de ceea ce e în jurul tău. Şi ceea ce ne frămîntă acum are cu siguranţă felurite legături cu ceea ce a fost. Nu ai cum să judeci lucrurile dacă nu ai un sistem de relaţionare cu trecutul. Eu de multe ori mă gîndesc că la mine poate acest lucru e mai vizibil decît la alţii, pentru că eu am schimbat ţara, eu trăiesc în Germania şi scriu despre România... Am schimbat locul.
Aţi avut dificultăţi de adaptare cînd aţi ajuns în Germania?
Cred că fiecare le are. Faptul că nu ştii cum funcţionează un automat te poate deranja, însă nu asta e marea problemă. Pe mine m-a înfuriat faptul că eu am părăsit ţara şi că alţii au rămas. Eu tot timpul mă întreb cui îi aparţine o ţară. Ţara poţi s-o ai numai pe fondul unei biografii, şi biografia mea e tot atît de valabilă ca biografia unui securist sau a unui dictator. Dar eu am plecat, ei au rămas, şi această lipsă de egalitate, această pierdere a biografiei, pe mine întotdeauna m-a deranjat. Exilul e totdeauna problematic. Nu poţi reveni sau, dacă revii, te întorci ca o altă persoană. Revii într-o altă ţară. Pînă şi limba e o problemă: în ultimii ani, limbajul s-a schimbat atît de profund încît de-abia pricep ce spun oamenii. E o limbă care acum începe să trăiască!
Am avut, fireşte, această curiozitate, însă asta nu mă ajută la nimic. Am făcut o cerere chiar după ce s-a deschis această instituţie. Am auzit că documentele nu mai sînt la Securitate. Mi-au trimis cîteva pagini, dar, din păcate, nu e vorba despre mine în acel dosar. Sînt foarte supărată şi am avut impresia că cineva îşi bate joc de mine: mai bine îmi spuneau că nu îmi dau nimic, decît să mă trezesc cu nişte hîrtii care nu au, de fapt, nici o relaţie directă cu mine.
Cum să mi se spună că nu există nimic despre mine? De ce m-au tracasat atît? De cîte ori am fost chemată de securişti la fabrică? Chiar şi după ce am plecat în Germania, am primit ameninţări cu moartea. Şi pentru asta, nimeni nu îşi asumă răspunderea. Dacă toate acestea încă sînt considerate un secret înseamnă că încă nu sîntem într-o democraţie. Dacă un stat păstrează ascunse crimele regimului anterior, eu mă întreb care este legitimitatea acestui stat. Mie nu-mi rămîne decît să cred că actele despre mine încă mai folosesc la ceva. Şi asta ar fi foarte grav.
La sfîrşitul anului trecut, preşedintele Traian Băsescu a condamnat comunismul pe baza unui raport întocmit de o comisie de istorici. Aţi citit acest raport? Aţi urmărit dezbaterile pe marginea lui?
Şi eu am fost invitată să fac parte din acea comisie, dar am refuzat. Mie mi se pare că e un act simbolic. Chiar era nevoie acum, la mai bine de 15 ani după căderea dictaturii, să declari oficial că regimul comunist nu a fost bun? Eu cred că asta se ştia încă din 1989. Şi Băsescu ştia foarte bine. La fel o ştiau toţi cei care chiar erau interesaţi. Nu văd la ce bun acest pachet de hîrtii pe care preşedintele l-a expus, teatral, în Parlament. Problema e în altă parte. Vreau să văd ce urmări are această condamnare. Vreau să văd dacă această condamnare formală o să fie urmată de o deschidere reală a arhivelor. Şi dacă se vor cunoaşte, cu exactitate, crimele acelui regim. În Germania se ştie cîţi oameni au pierit la zid. În România, încă nu s-a aflat. Or, eu îmi amintesc foarte bine ce era în Timişoara pe vremuri; cîţi oameni au dispărut; cîţi oameni ajungeau, împuşcaţi sau mutilaţi de cîinii grănicerilor, prin spitale. Astea sînt lucruri care trebuie lămurite, şi, pentru aceste fapte, cineva trebuie să răspundă.
Ar putea să fie, dar ce lipseşe aici e seriozitatea, nu neapărat modelele. Lucrurile trebuie luate în serios şi ar trebui urmărite implicaţiile acestor fapte. Şi mai trebuie aplicată legea pentru că ea există: deocamdată, mulţi dintre cei care vor să-şi vadă dosarul nu găsesc decît frînturi. Am impresia că fosta Securitate decide, şi astăzi, care acte se pot arăta şi care rămîn secrete. Ce secret să fie aici?
În Germania, numeroşi scriitori scriu încă nostalgic despre trecutul comunist. De ce credeţi că în România, această tendinţă – numită Ostalgie – nu e aşa de prezentă?
În România, Ion Iliescu este produsul cel mai clar al acestei nostalgii. Altminteri, netrăind în România, nu pot să-mi dau seama în ce măsură ea este prezentă şi în plan literar. Oricum, Republica Democrată Germană a fost un caz special, atipic. A fost singurul stat comunist care a avut o jumătate aşa-zis capitalistă. Şi cum RDG nu a fost un stat „natural“, a trebuit tot timpul să se definească ideologic, şi asta s-a simţit: ei au mîncat comunismul cu o lingură mai mare decît cehii sau ungurii sau românii.
interviu realizat de Matei MARTIN
