Firescul cercetării

De curînd, la un Institut de Studii Avansate din Berlin, a avut loc o mică revoluţie. Profesorul Thomas Pavel a vorbit, dinaintea unei asistenţe academice internaţionale hiper-calificate şi super-pretenţioase, despre problema „opţiunii şi a non-opţiunii în literatură“. Pentru cine nu ştie, Thomas Pavel, profesor la Universitatea din Chicago, e totuna cu Toma Pavel, care a debutat, la Bucureşti, în 1968, cu o carte spectaculoasă în contextul de atunci, intitulată Fragmente despre cuvinte. Plecat din ţară în 1969, a făcut o consistentă carieră academică în Franţa, în Canada şi în Statele Unite, publicînd lucrări de referinţă pe teme de istorie şi teorie literară. Prieten mai tînăr al lui Nicu Steinhardt şi al lui Mihai Şora, Toma Pavel a început prin a cultiva rigorile analizei „formale“ (în variantă structuralistă), pentru a se distanţa ulterior de ele, într-un efort hermeneutic marcat de interogaţie liberă, patos existenţial, bucuria lecturii şi autenticitate. De la cartea sa Sintaxa narativă a tragediilor lui Corneille (apărută la Paris în 1976) pînă la Lumile ficţionale (1986) şi Mirajul lingvistic (1988) se conturează un parcurs profesional care se eliberează, curajos, de prestigiul (trecător, dar autoritar) al metodologiilor de ultimă oră, pentru a regăsi firescul exegezei şi plăcerea de a „asculta“, cu o reînnoită prospeţime, textul literar.

De ce vorbesc de „mica revoluţie“ a discursului ţinut de Toma Pavel la Berlin? Pentru că publicul locului se distinge, în genere, prin specializare, sofisticare, ambîţ metodologic, idolatrie a „ştiinţificului“ şi insomnie a informaţiei „la zi“. E vorba de o evoluţie care bîntuie de multă vreme mediile academice planetare: înregimentarea „trendy“, euforia terminologică, înlocuirea interogativităţii vii prin lăcomie bibliografică şi a creativităţii prin hărnicie lucie – acestea sînt (cu excepţiile de rigoare) criteriile care te califică sau descalifică. Pe acest fundal, Toma Pavel a desenat o expunere subtil candidă, o „poveste“ în a cărei desfăşurare măsura e dată de exerciţiul firescului, de regăsirea „normalităţii“, de savoarea inanalizabilă a bunului-simţ. Toma Pavel a avut îndrăzneala de a fi diferit, de a fi „original“, chiar extravagant, valorificînd resursele naturaleţii. Textele şi conceptele treceau pe planul doi, de dragul imersiunii în „mările calde“ ale vieţii şi ale ficţiunii literare, înţeleasă ea însăşi ca viaţă reală, ca sondaj în logica destinului. Riscul asumat de Toma Pavel e riscul – savuros – al revenirii la „fenomenul originar“ al scrisului şi al culturii în genere. În definitiv, la fel cum viaţa unui om nu se poate sistematiza şi pricepe pe bază de „exactităţi“ statistice sau de monomanii teoretice, tot astfel literatura nu s-a născut şi nu e frecventată pornind de la o motivaţie de tip analitic. Hîrşiţi în naratologie, intertextualitate, structuralism (cu variante post- şi neo-), deconstructivism, teoria cîmpului literar, Gender Studies, antropologie culturală, psihologia receptivităţii, sociologie, lingvistică cantitativă (aspirînd la inviolabilitatea modelelor matematice) sau chiar „Exakte Literaturwissenschaft“ („ştiinţa exactă a literaturii“), ne îndepărtăm, inevitabil – şi adesea ireversibil – de opera propriu-zisă, de intenţia, intimitatea şi farmecul ei. În loc să fie prilej de plăcere şi cunoaştere, cititul devine pretextul unui edificiu autonom, ocazia unei divagaţii savante. Materia primă a hermeneutului nu mai este dragostea genuină de literatură, ci satisfacţia de sine, vanitatea propriei ingeniozităţi. Consumatorului acestui tip de exegeză îi piere, de regulă, cheful de lectură. În cel mai bun caz, ca şi exegetul pe care tocmai l-a citit, va merge la bibliotecă pentru a-şi confirma o ipoteză metodologică insolită, pentru a-şi testa vioiciunea intelectuală, pentru a fi „branşat“.

Să ne înţelegem. Nu pledăm pentru lectura incultă, pentru dispreţul „experimentului“ ştiinţific, pentru degustarea placidă a materiei literare sau pentru emotivitatea de primă instanţă a întîlnirii cu textul. Amplasamentul lui Toma Pavel e productiv şi legitim tocmai pentru că a trecut prin toate „tehnicile“ de lectură consacrate. Dar „a trecut“! Şi s-a întors la text şi la reflecţie îmbogăţit, dar liber. Lecţia lui nu poate fi decît profitabilă pentru zeloşii metodologiilor şi ai discursurilor paralele. Ea îndeamnă la o constantă reintegrare a simplităţii şi a marilor întrebări existenţiale, precum şi la expresia prietenoasă a ideilor. Întrebat de o publicaţie din Chicago ce le-ar spune colegilor săi mai tineri, Toma Pavel a răspuns: „Ţineţi-vă departe de scrisul pretenţios şi incomprehensibil. Mulţumiţi-vă să spuneţi o poveste ca lumea“. Asta e tot!