Domnule Pleșu! Numai niște... răi pot nega frumusețea vorbelor dumneavoastră. Da! Trebuie pus umărul! Nu trebuie să vă eschivați de la datoria simplă de cetatean afirmând că umărul dvs. este cuvântul. Și, culmea! încercați să ridicatți dezertările dvs. la nivel de virtute!
Despre adevărata atitudine a dvs. (si a revistei Dilema veche) față de ordine (ordinea sociala) este dezvaluită de *mărunțișuri*. Personal cred că este mai îndreptățită folosirea lui î decât a lui â. Dar Academia Română a hotărât altfel și DEX reflectă această hotărâre. Dumneavoastră și Dilema veche ați decis să nu respectați regula. Cine se situează (mulți ani de zile!) deasupra unei legi poate fi credibil când îndeamnă la respectarea celorlalte (bune sau rele, dar...) legi?!
Sunteți un foarte bun mânuitor al cuvântului, dar nu sunteți un bun cetățean. De aceea fie rămâneti permanent în turnul dvs. de fildeș, fie la coborârea pe pământul cetății cuplați-vă la realitate înainte de a scrie primul cuvânt despre concretul social, fie... puneți (fără noi dezertări) cu adevarat umărul să urnim căruța României din gropile politice (săpate si de dvs.). Așa că, domnule Pleșu, sunteți într-o... TRILEMA nouă!

Da totusi, de ce nu faceti ceva? Nu vreti sau nu puteti?

o zi buna

In general oamenii care "nu fac" asteapta mereu ca altii "sa faca" iar cei care simt ca trebuie facut ceva intr-o anumita zona "fac", "fac" si nimic altceva, chiar si de citit nu au timp de multe ori, daramite de scris. Va las acum ca am o piesa in strung. Numai bine!

…şi când li s-a părut că scrisul nu are destulă putere, au dăltuit în piatră, au turnat în bronz, au întins culoare pe pânze, au înălţat cântece şi câte altele n-au mai făcut, pentru a ni-i arăta cine sunt şi, mai ales, ce sunt!... Zilele trecute le-au scormonit mormintele, să se convingă dacă într-adevăr sunt ei; ei, cei atât de slăviţi, ei, cei atât de împuşcaţi!
Cu execuţia Ceauşeştilor, noi, românii, cei atât de uniţi în „gând şi faptă”, cei care cântam (iar unii chiar credeam!) „că nu e forţă-n lume să ne-abată/ din iureşul pornit spre viitor”, un viitor „de aur”, noi, românii care în public, la locul de muncă, spuneam una, iar acasă spuneam alta – şi nu de puţine ori printre înjurături! – ne-am rupt de-olaltă, ne-am împrăştiat asemenea unei lacrimi grele, de mercur, în mii şi mii de lacrimi mai mici, dar tot otrăvite. Strălucitor, fiecare român în parte, dar, de vei încerca să-i aduni, se vor contopi rapid, însă deodată cu stropul va spori şi veninul…
Fie-mi iertată, această imagine, defel măgulitoare pentru mine, în primul rând, ca parte a marii familii, visate doar!, prin forţa împrejurărilor. Dar constat, ca fiecare, că imnurilor de slavă de ieri, le-a luat locul ‘rapărul’ cu-a lui „Nu ne-am născut în locul potrivit…” ,iar între multele variante ale „culmii răbdării” a apărut una de-un cinism zdrobitor, potrivit căreia „culmea răbdării e să trăieşti în România”… Paradoxală puterea cuvântului; românul se rosteşte, apoi, când amarul din sine îşi găseşte ecoul în amarul altuia, şi-a altuia… românul postdecembrist (aproape nemaiţinând cont de vârstă!) o ia din loc, se duce să slujească pe la alţii. Şi nu doar pentru că e mai bine plătit, dar şi pentru că, între oameni care se ştiu bucura de viaţă, oameni care preţuiesc viaţa – pe-a lor şi pe-a semenilor! - , de-odată cu redescoperirea propriei valori, acolo, departe, printre străini, românul îşi redescoperă stima de sine, devine ceea ce este, adică muncitor şi creator, şi face cu sârg pentru alţii binele pe care n-a fost lăsat să-l facă în ţara lui. Îi am în vedere pe cei câteva milioane, duşi la muncă cinstită, nu pe cei, puţini, care… Cu ce ne-a dezamăgit regimul comunist mai mult, decât tot ceea ce i-a urmat? O ştire vânturată, cu greu de ascuns satisfacţie (…s-ar impune un „parcă”?... nu, nu, doar nu sunt nici chior, nici uşor de dus de nas…), ne-arată că, în luptă cu actualii politicieni, Ceauşescu ar reveni astăzi la conducerea României. Doamne, şi când mă gândesc că l-am înjurat pe Brucan, când spunea că României îi sunt necesari cel puţin 25 de ani pentru a atinge normalitatea noii ordini! Am fost naiv şi, desigur, nu singurul… De ce?! Pentru că nu am crezut, cum foarte greu îmi vine să cred şi astăzi (un anume soi de naivitate nu se pierde!), că un popor inteligent nu va găsi în sine resursele de a depăşi tarele aduse de interesele individuale în lupta pentru putere şi că nu va promova în fruntea sa personalităţi cu adevărat interesate de binele general, de reformarea instituţiilor statului şi a societăţii, în ansamblul ei. Nu am crezut şi mă străduiesc să nu-mi pierd speranţa, nu pentru că nu mi-aş putea lua şi eu lumea în cap, să mă duc văzând cu ochii, ci pentru că ceva peste puterea mea de-nţelegere mă leagă de toată această nenorocire, ca şi cum, întru împlinirea destinului, ‘acasă‘ nu ar putea însemna decât o perpetuă Grădină Ghetsimani, o asumare necondiţionată a Golgotei. Şi de ce toate astea?... desigur şi pentru că în lunga noastră istorie nu am învăţat că nu există oameni providenţiali, că atunci când ni se năzare că ar fi apărut, indivizii respectivi nu reprezintă decât expresia proiecţiilor noastre, alimentate pe de-o parte de uşurinţa cu care ne punem sufletul cu toate năzuinţele lui în mâna altuia, devenind dintr-odată ascultători, cooperanţi, complici (după caz!) şi,-n felul acesta, eliberându-ne de răspunderea celui care face, putând în consecinţă să „bem până la fund” din ceea ce se spune că, pentru noi, românii, e un dat - cupa contemplativităţii… ; asta, pe de o parte, căci, pe de alta, năluca omului providenţial e alimentată şi sporită cu dibăcie de ceea ce, prin conjugarea intereselor personale, devine interes de grup, iar buba mare aici apare. O singură dată în istoria noastră interesele de grup au primit forma deplină a intereselor ţării şi-atunci ţărâna patriei, ciopârţită prin vremuri de interesele altora, nu a mai ajuns şi România a devenit România Mare. E adevărat că ordinea de stat era monarhia şi, nu mai puţin adevărat, regele era neamţ. Nu pot să nu mă întreb, retoric, deocamdată: „care va fi fost contribuţia puterii scrisului” la realizarea acelei Românii?”. Procesul începuse de-odată cu pregătirea spiritului naţional pentru revoluţia paşoptistă, pentru Unire – „Deşteaptă-te române”, „Hora Unirei” circulau pe foi volante, sfidând graniţele artificiale dintre cele trei ţări române. La puţin timp, sufletele erau răscolite, nu întâmplător, de romanţe care mergeau la inimă: „Şi-am stat în luncă toată ziua/ Dormind sub vişinii-nfloriţi,/ Iar când ne-am deşteptat spre seară/ Am plâns şi-apoi ne-am despărţit.”; tinerii trăiau ca pe-o cuviinţă necesitatea plecării la un război perceput ca sfânt, iar pe buze, amestecat cu lacrimile despărţirii de iubită, de cei dragi, le flutura eroicul „Treceţi batalioane…”. Şi nu putea să fie altfel, deoarece cuvântul de ordine al celor ce scriau era limpede, clar, fără echivoc, rostit cu o mândrie nedisimulată şi cu deplina conştiinţă a necesităţii promovării celor mai înalte principii morale care se cuvine să guverneze raporturile individului cu neamul său, al cetăţeanului cu ţara: „Sa năzuieşti mereu a dobândi stima oamenilor, şi mai ales pe a ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu gândul, gândul cu vorba si vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic intre lumea ta si lumea din afara! Ca bărbat, să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti român” - simplu şi pe mintea fiecăruia!... (Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor ). Dar e la fel de adevărat că, înţelegând rosturile puterii cuvântului, scriitorii noştri au luat-o nu de puţine ori înaintea Europei – vezi doar Tristan Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Eugen Ionescu. Inteligenţa e strălucită, iar instrumentul, limba e de-o fineţe inegalabilă, îmboldind, mai ales pe acest tărâm - unde scrisul îşi poate (?!) manifesta puterea - la inovaţie, la inedit – ca sufletul nostru!...
Mărturisesc că premeditat am făcut acest excurs, ce poate părea ciudat şi nesimţit de lung, în raport cu materialul care l-a generat şi în contextul conturat de demersurile scriitoriceşti ale strălucitului eseist Andrei Pleşu. Dar daţi o raită prin manualele de limba şi literatura română, prin cele de istoria neamului, manuale după care nu ar fi cazul să se formeze doar minţile, dar s-ar cuveni să se deştepte şi să se consolideze trăirile – prietenia, dragostea, respectul faţă de alţii şi faţă de sine, spiritul de cooperare, dragostea pentru locurile natale, ataşamentul faţă de comunitate şi, dimpreună cu acestea şi cu multe altele, dragostea de neam, de ţară, cât şi venerarea limbii române. Or, acestea, la vârsta formării, revin în primul rând autorilor de scrieri beletristice şi mai puţin eseiştilor. Am rămas stupefiat, deşi o ştiam din lunga experienţă la catedră, când, acum câteva zile, un înalt oficial ce-şi mănâncă pâinea din învăţământ, a pus rezultatele slabe la Bacalaureatul de anul acesta pe seama faptului că elevilor nu le place să citească. Nu ceea ce a spus m-a deranjat, ştiam!, ci felul în care a spus-o – ca pe o scuză. În acest context, asupra cui se va mai revărsa, ca mâine, puterea scrisului D-lui Pleşu, al D-lui Liiceanu, ca să mă refer doar la ei? În mod evident, acestui tineret, în marea lui majoritate, i se aplică o perversă surdină, pentru ca puterea cuvântului să se manifeste asupra lui, aşa cum interesele luptei pentru putere a unui grup sau altul o cer. Ţara rămâne la mijloc. iar grupurilor nu le va fi suficient niciodată cuvântul, cum celor de astăzi nu le convine nici piatra, nici bronzul, nici culorile, nici muzica – acestea, toate, fiind asociate aşa-zisei „epoci de aur”, dictaturii… În schimb, puterea cuvântului este pe deplin sprijinită de puterea imaginii, ele fiindu-ne servite simultan, de posturi consacrate de-acum, la TV! Pe de-o parte, cum dictatorului nu i-a fost dragă televiziunea, aceasta poate pretinde, astăzi, că se străduieşte în compensaţie, iar presa scrisă – şi împreună cu ea şi „Dilema veche” ! – pierde teren, cu toate oportunităţile generate de internet! Altceva se promovează la televizor, în alte direcţii e dirijată atenţia tineretului şi, de ce nu?, chiar şi a celor mai copţi. Motoarele manipulării funcţionează din plin, prezenţa aceloraşi indivizi pe micile ecrane, la ore de vârf, dar ce zic?!, mai tot timpul, îi credibilizează – „ăştia-s cei mai buni, doar de aia apar tot ei la televizor!”, îmi spunea zilele trecute un tânăr – şi, în felul acesta, doar ce spun respectivii (de altfel în mod evident „setaţi”!) devine adevăr, demn de urmat şi de preluat ca model. Şi toată această maşinărie e menită să-nghită ştirea, să o deformeze, pentru că ştirea neutru difuzată are o putere de speriat – te obligă s-o gândeşti cu capul tău, s-o pui în ordinea realităţii în care te-nvârţi şi s-ar putea să descoperi faţa adevărată a lucrurilor şi să tragi o concluzie folositoare ţie, iar când, în „campanie” îţi vin la poartă cu ulei, făină, pixuri , într-un cuvânt cu zăhărelul (Doamne, frumoasă-i limba română!), să le dai cu ele în cap şi cu-n picior ţintit mai jos de şale, să-i trimiţi la dracu’.
E vreme frumoasă pe-aici, pe la noi prin Ardeal, cer albastru, senin, pace… şi tocmai pentru că „Privirile de farmec bete/ Mi le-am întors către pământ” şi văd ceea ce văd, consider că e spre bine ceea ce se petrece aici; doar, după marele început, la temelia oricărui alt început de lume nouă „a fost Cuvântul…”. Pe la alţii, e doar gălăgie…

Cred ca dl. Plesu are dreptate afirmand (indirect asa dupa cum se si cuvine) ca oricine poate critica lucruri care-i intrec competenta si pentru rezolvarea carora nu poate avansa solutii. Dupa cum nu trebuie sa fii George Calinescu pentru a sesiza anumite scaderi la idoli (nu toate, nu oricare, desigur, doar unele). Dl. Plesu dupa cum bine subliniaza, a sesizat exact pana unde se intinde realitatea scrisului si cat de incompatibila este "diagnosticarea" cu "terapia" in cazul problemelor globale, sistemice. Important ar fi, cred eu, sa nu ne limitam la critica problemelor a caror ameliorare nu este de competenta noastra, sa ne dedicam o parte din timp si din energie unor probleme mai marunte, mai putin generale a caror rezolvare sau macar o descriere detaliata a solutiei de urmat sa ne fie la indemana, noua, criticilor-carcotasi. Uite eu de exemplu (ca sa dau numai un exemplu) sunt pe cale sa propun o solutie pentru fluidizarea dezbaterilor articolelor din Dilema (,) fara dureri. Cred si sper ca dl. Plesu ar putea eventual si dansul, intr-o pauza de criticare generica, globala a moravurilor si relelor universale, sa vina cu un sfat util pentru rezolvarea sau ameliorarea unei probleme punctuale. Ma ofer sa livrez problema (ca asa sunt eu, generos). D-na Angela Furtuna (de care sper ca veti fi auzit, si sfatul meu este sa fi auzit, dragi cititori), o colega cu dl. Plesu in breasla (categoria elite, si nu vorbesc cu malitiozitati acum), o intelectuala remarcabila, doctor si specialist in multe, are un necaz: a fost data afara dintr-un post de functionar al statului in Suceava. Ca urmare a intrat in greva foamei, fiind ferm convisa ca a fost mult mai nedreptatita decat alti functionari la stat care au fost dati afara sau care vor fi dati afara. Ma intreb daca in acest caz, mic, particular, colegial, dl. Plesu intrevede vreo solutie, sau poate oferi un sfat, o recomandare, ceva. Parerea mea (personala/sic) este ca d-na Furtuna ar putea publica oricand articole, chiar daca nu in ton dar sigur de anvergura intelectuala a celor care apar in mod curent in Dilema si cu un impact probabil mult peste media saptamanala a revistei, pentru ca doamna sta intr-adevar bine cu verbul (si chiar cu adverbul). Cred ca orice sugestie ar fi bine venita. D-voastra cum considerati?

Am crezut intotdeauna ca scrisul, cuvantul are forta lui civilizatoare, formatoare. Ca toti cei care il folosesc prin presa, radio, televiziune, jurnalisti, redactori, scenaristi, textieri, scriitori pot re-modela mentalitatile colective gratie accesului pe care il au la publicul larg. Ca vor fi intotdeauna oameni de buna credinta, preocupati sa propage anumite valori morale, esentiale pentru progresul si coeziunea sociala. Am remarcat insa cu oroare ca pe acest camp de lupta al cuvintelor, asa cum arata acum mindsetul natiunii noastre de pe harta audientei, cel mai mult au castigat „baietii rai”. Ei sunt cei mai ascultati, ei sunt cei mai cumparati, ei sunt cei mai cititi, ei sunt cei mai iubiti. Greu de inteles de ce, cand, in tabara „baietilor buni”, atatea voci deplang de ani de zile de-formarea continua a natiunii de catre televiziunile tabloid si iata acum incep sa se auda proteste si impotriva jurnalismului tabloiazat iar natiunea insasi striga dupa ajutorul eroului civilizator, citind de zor Libertatea, Click, Cancan, urmarind cu sufletul la gura divertismentul manelizator de pe mai toate canalele TV si exclamand patimas in fiecare zi „Ce circ, dom-le! Ce balamuc! Tara asta se duce de rapa!”

D-le Plesu, in primul rand, ma bucur sa vad ca va pasa de ce zic cititorii. Ca nu scrieti chiar asa din spatele unor ziduri groase cum a zis cineva. Pe de alta parte, ma intristeaza ca spuneti ca nu puteti face mai mult decat ceea ce faceti. Am apreciat, de cele mai multe ori, ceea ce ati scris in articole, in carti. Nu am afirmat ca, daca nu aveti solutii si nu faceti nimic spre rezolvarea tuturor problemelor pe care le semnalati, mai bine sa nu mai scrieti despre ele. Am facut un apel sa scrieti SI despre si sa le rezolvati macar pe cele din domeniul dvs. de competenta: jurnalismul. Imi cer iertare, daca am sa cad iar in vreun paralogism inselator si de data asta, dar asa vad eu lucrurile. Pe de-o parte, acceptati ca daca va loviti de un subiect care face parte de zona dvs de competenta puteti imagina si sugera anumite variante de depasire a crizei. Pe de alta, va delimitati imediat spunand ca nu vi se pot cere raspunsuri eficiente la toate intrebarile. E o vecinatate primejdioasa a ideilor, intrucat ma intreb daca prin asta afirmati ca nu puteti oferi toate solutiile in toate domeniile sau daca vreti sa spuneti ca nici macar in sfera jurnalismului nu puteti procura solutii la toate disfunctionalitatile pe care le observati. Evident ca nu ma astept sa dati solutii despre politica bancii nationale sau piata imobiliara. Evident ca e omeneste sa nu puteti gasi solutii nici pentru toate, toate problemele jurnalismului romanesc. Dar puteti macar medita – fara sa fiti iritat – la ce va sugereaza cititorii ca s-ar putea face in domeniul dvs de competenta. Si puteti incerca sa structurati o linie de solutionare si chiar de actiune. Observ ca jurnalistul roman a deprins reflexele politicianului roman. Iertati-ma ca o spun asa. Dar politica jurnalistului roman e – ca si cea a politicianului –darea dupa visin. Facem si noi ce putem, dar nu putem sa ne bagam in treburile altora. In jurnalismul romanesc treba sta asa: Baietii rai au castigat batalia cu rating-ul. Baietii buni nu pot decat sa planga nedreptatea si sa se adapteze.

„Fapta proprie nu poate fi inlocuita printr-o exigenta severa cu privire la faptele celorlalti”
Asa e, d-le Plesu. La orice ora pot da un raport exahaustiv despre faptele de vitejie facute in domeniul meu de competenta.
Dar asta inseamna ca nu am voie, in calitate de cititor de presa, care are argumente, sa sugerez niste directii prin care lucrurile ar putea merge mai bine in domeniul dvs de competenta?! E cumva aceasta o exagerare din parte-mi?! Infumurare de a ma crede doctor in domeniul de competenta al altuia?! Inseamna ca nu mai am dreptul sa am exigente fata de altii?! Nu cumva sunt si eu in aceeasi postura ca dvs cand reclamati dreptul de a expune in fata sensibilitatii publice sau a unei eventuale receptivitati institutionale disfunctionalitatile pe care le remarcati in alte domenii de competenta decat al dvs?! Nu cumva si dvs de cate ori va plangeti, in afara de a va plange, sugerati si niste directii/ atitudini de dorit si formulati niste asteptari?! Sa inteleg ca dvs aveti voie, in calitate de jurnalist si senior in ale analizelor sociologice, politice, dar eu, in calitate de cititor, nu? Dvs aveti dreptul sa semnalati scaparile si devierile guvernului, societatii, varilor profesionisti, sa va exprimati asteptarile de reparare a disfunctionalitatilor, sa le sugerati directii si sa ii indemnati sa treaca la fapte, dar eu, in calitate de cititor, nu am dreptul sa am aceleasi atitudini fata de jurnalist si institutia jurnalismului? Si oare nu prin ascultarea reciproca cu rabdare, ori de cate ori auzim argumente valide si rationamente coerente, se poate construi autoexigenta fiecaruia dintre noi?! Fireste ca scriind ceea ce scrieti faceti un lucru foarte bun, demn de toata stima. Nu vad de ce ar fi un motiv de perplexitate sau amaraciune sa va spun ca eu una cred ca ati putea face mai mult. In domeniul dvs. de competenta, nu in altele.

Imi place domnul Plesu. Si tocmai pentru ca-mi place, nu ma pot abtine de la un comentariu...
Domnule Plesu, ati fost ministru, si cred ca realizati mai bine decat noi ceilalti, DE LA CINE trebuie sa asteptam solutii, redresari, etc..Stiu si inteleg ca poti fi si Papa de la Roma, ca nu poti face minuni, DAR, sa fim realisti, de undeva trebuie sa inceapa un proces de redresare...De unde oare? Adica...eu cetateanul de rand, sa ma fac ca nu vad nechibzuinte, furtul si lacomia celor ce conduc...si..sa ma apuc asa...sarguincios sa pun lucrurile unde ar trebui sa stea...S-o putea oare?Se poate evident, asa si fac..dar...intr-un ritm de melc..Va citesc pe dv, ma uit si la conducatori si...nu-mi vine sa cred ochilor...Cum de se gandesc acesti indivizi (nu pot spune altfel..) ca dupa 6 ani de conducere (parca atat are d-l presedinte in fruntea tarii,nu?), acum este momentul sa nu mai consumam mai mult decat producem...Adica...ceea ce s-a imprumutat pana acum, la care s-a adaugat toate marile si multele privativari...trebuie sa le scoatem noi acum din taxe si impozite? Asta as fi vrut sa vad la d-nul Plesu...care-i tinta zilei de maine? sa facem donatii, sa mancam mai putin, sa...etc..Am face-o bucurosi, doar sa vedem ca exista o logica undeva, ca...aceste sacrificii incep chiar de unde trebuie sa inceapa...

Voci ce razbat din Biblie ne spuneau de mult ca va veni o vreme cand vom vorbi toti si nu v-a asculta nimeni.
Internetul desface in bucati scara valorica de pana acum si o sa construiasca o alta.Daca luam Biblia, taiem cu foarfeca separand cuvintele cate unul si le punem pe toate intr-o caciula, reconstituirea ei facuta de fiecare dintre noi va duce la cate o alta Biblie, si vor rezulta tot atatea Biblii cate capete sunt.
Vreau sa spun domnule Plesu, ca o sa gasiti mereu contestari si contestatari la ceea ce ati expus vreodata sau expuneti publicului.
Este adevarat ca cei mai multi taceau atunci cand nu aveau posibilitatea sa vorbeasca. Daca inainte de internet trimeteam o scrisoare-raspuns la o expunere a cuiva, acela o afisa daca vroia, sau nu.
Acum, se afiseaza tot, si nu avem de facut altceva decat sa lasam decantarea sa isi faca treaba. E tulburare multa, e adevarat si nu putin timp va trece pana la a incepe sa se limpezeasca cat de cat.
Marea problematica a lumii,este si va ramane GRAMATICA. Nu cea de fatada, nu rujul, nu fardul ci profundul ei. Nu estetica ei ci perceptia ei, tridimensionala (sfanta Treime). Eu cred ca jocul scolaresc numit "telefonul fara fir" e un joc universal. La fel ca in acel joc se petrec lucrurile intre fiintele umane de cand a fost articulat primul cuvant, facand ca Turnul lui Babel sa se simta la el acasa oriunde s-ar afla. Pentru orice alt lucru, putem mai intai citi instructiunile de folosire si abia apoi folosi. In problema "gramaticii" (utilizarii limbii) insa intai o luam la purtare vreo 7 ani si abia apoi, cine mai catadiseste, mai re-parcurge lucruri ce i se par stiute de cand lumea.
..........................................................................................
Scrisul. Pentru mine, scrisul de mana are aceeasi semnificatie cu scurgerea sangelui, a vietii, printre degetele aduse a inchinare ale celui ce simte ca are ceva de spus , de lasat post- momentului numit "acum" . Nimic nu poate fi mai sfant decat gandul bun, coborat din virtual (gand) in real ( cuvant). Multumesc oricarui si-a lasat vreodata viata din propria lui viata sa se astearna pe vreun suport (hartie) si a pus-o in sticla lasand-o plutind pe valuri in speranta ca vreun urmator lui va folosi informatia pentru a nu mai da cu capul in acelasi prag in care el a dat, evitand astfel macar unul din infinitele mereu prezente.

D-le P.,

V-as ruga, din partea tuturor celor (presupun) multi care va citesc de placere si nu se distreaza sacaindu-va si rassacaindu-va pe forum, sa o luati mai molcom cu polemicile astea infernale, ca ne plictisiti teribil.

Nu stiu daca saptamana asta e de „da” sau de „nu” pentru mine (o sa vad imediat-in-permanenta dupa cum vor reactiona moderatorii) asa ca nu ma pot aventura in comentarii fluviu mai ales ca nici nu e mare lucru de comentat. Remarc doar o multime de „lectori” noi care iau de inedite „explicatiile si justificarile” d-lui Andrei P. toate vechi-vechiute. Nu e nici prima si nici ultima oara cand, din cauza secetei estivale de subiecte, dl. Andrei P. va oferi , cu un elan si o savoarea pe tren coborator, astfel de explicatii si scuze la reprosurile pe care i le fac noii sai cititori, mereu noi. Partea noua in toata povestea asta este aparenta blocare (de vreo cateva saptamani) a editorialistului explicatii, ceea ce nu s-a mai intamplat pana acum. Impresia mea este ca, de fapt, dl. Andrei P. incearca sa-si alunge la timp (caci dl. Andrei P. tine tare mult la confortul sau interior) niste mustrari de constiinta care-l ameninta de foarte departe. N-ar fi prima oara cand le abate cu explicatii. Ramane remarcabila abilitatea d-lui Andrei P. de a selecta riguros reprosurile potrivite carora le va raspunde cu explicatiile potrivite. Domnia sa are un set de explicatii de gata. Ii rog pe cititorii onesti sa nu-i faca d-lui Andrei P. reprosuri care nu se potrivesc acelor explicatii. Celor care nu cunosc exact arsenalul de explicatii al d-lui Andrei P. nu le pot face decat o singura recomandare: mai puneti mana pe carte. Humaniatas in fiecare zi.

P.S. D-le Polichinelle stiind ca va sunt indiferent, gasesc potrivit sa va anunt ca v-am raspuns pe firul cu perplexitati estivale, si fac asta pentru a va atrage atentia sa nu cumva sa cititi, replica pe care v-am adresat-o, din greseala. Adica s-o cititi din greseala. Chiar nu mi-ar placea sa se lungeasca excesiv sezonul „explicatiilor”.

Cel putin o buna parte dintre cei care scriu in acest forum sint prost crescuti. Si nu-i vorba ca nu-mi pot explica de ce sint ei asa, pot. Nu-mi pot explica de ce posteaza. Nu-mi pot explica de ce, in loc sa fie retinut, neamul prost tinde sa se lateasca nu doar in forumuri, ci peste lume: probabil ca retinerea e mai degraba trasatura definitorie a celui bine educat.
Pe de o parte, nu sint sigur ca daca n-ar mai posta cei prost crescuti, s-ar inmulti dintr-o data si cei de treaba care si-ar spune aici parerea, desi admit ca e posibil ca unii sa fie inhibati de nivelul scazut al dialogului. Pe de alta parte insa, mai cred ca un om educat reactioneaza la subiectele sensibile -- poate nu tot timpul si nu de fiecare data --, dar pur si simplu nu poate lasa deoparte un subiect incitant/interesant care, pe deasupra, ne priveste intru citva pe toti. De pilda, faptul ca neamul prost se raspindeste in vremurile astea, aproape fara efort, ne priveste pe toti.
In mod surprinzator poate pentru unii, printre cei prost crescuti i-as trece si pe laudatorii neconditionati ai d-nului Plesu: si m-as include primul in aceasta categorie daca nu mi-ar lipsi neconditionarea. N-as putea, cred, gasi o formula mai nesuferita decit asta: va multumim ca existati.
Imi sint nesuferite inclusiv "garzile de corp" ale d-nului Plesu, garzi care isi ofera aproape dezinteresat serviciile. Acestea il apara pe d-nul Plesu, ca si cind ar fi amenintat, dar nu se sinchisesc in realitate de ideile sale, fiindca nu scriu aproape niciodata despre ele: la urma urmelor, sint doar niste garzi de corp, nu de suflet, minte sau idei.
S-ar putea crede ca mai avem o categorie de oameni care posteaza, cineva ii amintea aici pe cei saraci cu duhul: stim insa prea bine ca celor saraci cu duhul nu li se pot reprosa prea multe.

Insa dincolo de aceste categorii si problemele lor, problema de capatii a forumului acestuia, dar si a multor altora de la noi e ca, in pofida numeroaselor vizualizari, lecturi si postari, lipseste dialogul.
Cred ca testul cel mai relevant referitor la calitatea unei scoli se refera la capacitatea cursantilor/absolventilor sai de a dialoga: cu altii, dar si cu ei insisi. Acesta este si testul pe care noi, romanii obisnuiti, il picam cu brio in fiecare clipa. De aici si concluzia imediata si ingrijoratoare ca nu am avut niciodata o scoala autentica.

dom|BURSESC!DA(R) ati citit,dom,le cartea asta, de v ati grabit sa va scapati de ea?sau la gazduit turisti nu v ajuta ,asha ca merita s o dati in tun?pai,nu e,dom/le,reteta de tocanita!asta ,cartea,se foloseste la altceva,nu shtii matale! si eu cred _cum faceai?hi,hi?_ca tre sa te scapi repede de ea,ca rishti sa afli ca mai sunt si altfel de gazduiri decat ce ai oferit mata tinerilor raspectivi si gazduitori de talia domnului Pleshu dar in sfere pe care le ignorati .partea proasta e ca aruncand cu noroi in astfel de sfere ,ofaceti(aruncarea) in sus shi...shtiti unde se intoarce...noroiul pe care ati vrut sa l aruncati spre altii: dl.Pleshu,cititorii cri saraci cu duhul ai domniei sale,fanilor,cum ii numiti,carora ar urma sa le livrati,inocent,adica neatins de ea(de carte),cartea!cu stima!

Sunt din afara tzarii, am cunoscut modul de gandire al scriitorilor si publicistilor de la "Literaturnaya gazeta" din veacul trecut, acum am posibilitatea prin internet sa citesc si cunosc personalitatzi din lumea culturala RO. Primul lucru care bate la ochi e ca scriitorii si publicistii RO evita sa puna in discutie temele cele mai acute din trecut si prezent. Iata doar cateva la care as dori un raspuns: Cand alfabetul limbii romane va fi adaptat la scrisul electronic? Cand peste tot in lume ne vom auzi numele de familie si de localitati rostite intocmai ca in romana? Ce spune Uniunea Scriitorilor si Academia Romana?

Felicitari! Scrieti d-le Plesu pt cei multi (imi place sa cred) care va citim fara sa va cerem nimic si pt care bucuria de a va citi ramane mereu unica. Ma bucur ca existati si imi luminati mintea cu scrierile d-tra, lucru pt care nu incetez sa va multumesc.
Sa va dea D-zeu sanatate si putere sa scrieti cit mai mult cu putinta.
Cu stima,
Cristian

Detractorii dv. încă nu au remarcat că, de cîteva săptămîni, comentaţi despre comentarii şi comentatori, semn că sunteţi, (cum altfel?) în criză de subiecte, dacă nu cumva, epuizat didactic.

Aşadar, să trecem la reproşul de rang superior: domnul Pleşu, în loc să vină cu soluţii (1), în loc să facă ceva (2), se pierde în comentarii despre comentarii la comentarii. "Halal, lider de opinie!", ar zice un detractor ceva mai imaginativ.

(Pentru spiritele rugoase, dar ceva mai... riguroase: comentariul de faţă este o glumă prin care încerc să arăt că un detractor nu se poate decît amăgi că a reuşit să epuizeze sofismele-reproşuri. Am arătat cu altă ocazie şi de ce: făcutele sunt limitate. Nefăcutele, virtual infinite. Sau, mai pre limba lui Aristotel: sofiştii vorbesc despre lucruri care nu există.)

Observaţia despre armata fără militari este corectă. Din păcate însă, cei chemaţi "cu valiza" se ţin de sofisme-reproşuri. Să le dăm o mînă de ajutor. De vor urma baliza, vor găsi o grămadă de soluţii (1) şi fac-cevauri (2) prin care ar putea ameliora guvernarea. Prezint acolo trei categorii de acţiuni: a) provocarea, b) reclamaţia şi c) acţiunea antipolitică. Din păcate, pentru grăbiţi, textele sunt lungi, majoritatea fără poze. Iar cele mai multe poze sunt fotocopii după documente emise de autorităţi ale statului român. Însă cu niţică fervoare, lecţiile pot fi parcurse şi înţelese.

respectivii cititori îs cam săraci cu duhul. Probabil aceştia chiar vă iau total în serios, din moment ce îi şi exasperaţi, lucru ce trădează că nu-s prea luminaţi nici măcar cu privire la lumea în care îşi duc veacul.
Sau poate e o chestiune de gust. Mie nu-mi place ce scrieţi, vorba unui coleg de-al dv. mi se par "daravele de clopotniţă".
Alţii dimpotrivă. Ieri am găzduit nişte tineri călători maghiari care drept mulţumire mi-au lăsat cărticica dv "Minima moralia" în ciuda protestelor mele. Hi, Hi! Am acceptat pînă la urmă, nu se face să refuzi un dar, de carte oricum mă scap cu următorii călători de -a fi să vă fie fani. Ce generoşi îs oamenii cînd nu dau de la ei! hi, hi!