Soluţia Mariana Nicolesco
Toată lumea se plînge că talentele şi inteligenţele româneşti părăsesc ţara. E o temă naţională, sentimentală, electorală. O temă care provoacă suferinţă cronică. Ca tot ce mişcă în ziua de azi - fenomenul a căpătat şi un nume englezesc: brain-drain. Spui brain-drain şi produci, simultan, lacrimi şi panică. În ce mă priveşte, nu sînt foarte impresionat de acest tapaj. Mai întîi că e normal să pleci, cînd ţara nu te percepe şi nu te motivează în nici un fel. Apoi, odată plecat, identitatea ta te urmează. Dacă ai succes, succesul se răsfrînge, inevitabil, şi asupra locului de baştină: e (şi) un succes românesc. Nu poţi fi decît fericit că Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, E.M. Cioran sau George Palade au plecat. Legaţi de glie, n-ar fi avut nici o şansă. Pe de altă parte, nu se poate dovedi statistic că toţi cei care pleacă sînt geniali, "creiere" pure, sau că toţi cei care rămîn sînt proşti. Una peste alta, e multă retorică vidă în lamentaţia generală privitoare la exilul valorilor. Mult mai grave mi se par alte două probleme. Prima: există deja foarte mulţi tineri care nu pleacă, ci se întorc. Fac studii solide în străinătate, iau diplome prestigioase şi decid, entuziaşti, să-şi continue cariera acasă. Să se facă utili ţării. Numai că ţărişoara e frigidă. N-are timp şi, la o adică, n-are nevoie de dînşii. Nu-i foloseşte sau îi foloseşte prost şi, în orice caz, îi plăteşte jalnic. Rezultatul e, de obicei, fie o nouă plecare, ireversibilă de această dată - şi amară -, fie ratarea, asfixia lentă în abundentul ocean al uitării autohtone. A doua: există, în toate domeniile, o mulţime de tineri de prima mînă, care n-au avut încă ocazia să plece şi de care nu se ocupă nimeni. E un tezaur discret, o pepinieră de supradotaţi, care nu aşteaptă, pentru a ieşi din anonimat, decît un scurt episod de atenţie interesată din partea unui expert binevoitor. Cine să-i descopere, cine să-i lanseze? Eşuaţi înainte de a se fi manifestat în vreun fel, ei sînt victimele triste ale nesimţirii generale. Ce-i de făcut? O politică universitară judicioasă, flexibilă, primitoare ar fi, evident, de mare folos, ca şi o radicală reformă a cercetării. Mai cu seamă în domeniul umanioarelor. Dar deocamdată, la noi, instituţiile sînt mai mult sau mai puţin încremenite. În locul lor, apare, din cînd în cînd, ca un noroc, ca o acoladă providenţială, un personaj-instituţie, un concentrat de energie, generozitate şi eficienţă. Un asemenea personaj nu poate fi anticipat, produs în serie, "antrenat" anume pentru a-şi juca rolul. E o apariţie şi, pentru cei din jur, o şansă. Exemplul care îmi este, acum, la îndemînă e Mariana Nicolesco. Mariana Nicolesco a revenit pe scenele româneşti în 1991, după ce toată presa lumii o declarase, în repetate rînduri, Prima Donna Assoluta, Regina della Scala, Signora del Belcanto, Divina, "un monument al belcanto-ului" etc. La cîte laude extaziate a căpătat de-a lungul anilor, ar fi trebuit să se smintească şi să se preschimbe în statuie. Mi-a făcut cu atît mai multă plăcere să constat, întîlnind-o, cu cîtă graţie îşi administrează celebritatea. Am descoperit, în cîteva clipe, farmecul ei vital, umorul şi o transilvană cordialitate. Împlinită artisticeşte şi omeneşte, nu mai avea nimic de adăugat unei cariere strălucite şi unei biografii compacte. Dar ceea ce ar fi putut fi o (simplă?) apoteoză a devenit un nou act fondator. Mariana Nicolesco a inaugurat, în 1995, Concursul de canto "Hariclea Darclée", devenit, după doi ani, concurs internaţional. Peste 1500 de cîntăreţe şi cîntăreţi din 45 de ţări şi cinci continente au participat, de atunci, la acest concurs. În intervalul dintre două ediţii ale concursului, Mariana Nicolesco oferă gratuit lecţii de interpretare, iar după concurs, laureaţii se bucură de sprijinul ei concret pentru o fertilă ieşire în larg. Vocile unor tineri care ar fi rămas necunoscuţi sau ar fi aşteptat, în penumbră, vreo ocazie salvatoare au fost, astfel, aduse la rampă şi conduse spre consacrare internaţională. Ceea ce nu pot face instituţiile, şcolile, statul - altfel foarte îngrijorate de "imaginea ţării" şi de "exodul premianţilor" - face un singur om, mobilizînd, e drept, resurse personale ieşite din comun: resurse de talent, de mărinimie, de prestigiu, de credibilitate, greu de găsit pe "piaţa" curentă. Aceasta este "soluţia Mariana Nicolesco". Dacă nu putem vedea în ea un model născător de emulaţie, să o contemplăm, măcar, ca pe o mustrare vie. În România există - încă - "voci" literare, filozofice, teologice, matematice, pe care nu le aude nimeni. Ceea ce lipseşte, pentru fiecare domeniu în parte, este vectorul Mariana Nicolesco. Cum s-ar putea transforma însă irepetabilul, unicitatea unui "caz", în regulă instituţională? Cum să converteşti elitele unei ţări la euforia construcţiei?
