Totul e foarte simplu
În România de azi, se poate spune orice. Orice năzbîtie, orice caraghioslîc, orice trivialitate. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, nu se spune decît un singur lucru: că tot ce se întîmplă rău, la spital sau în bucătărie, la şcoală, în metrou, la piaţă, la chioşcul de ziare, la televiziune, la restaurant, pe tarlaua comunală, în puşcării, în Grecia, pe terenul de fotbal, mă rog, pretutindeni, e din vina lui Băsescu. Sau a lui Boc. În felul ăsta, nici nu mai contează cum stau, de fapt, lucrurile. Şi, oricum, nu e nimic de făcut. Sursa tuturor relelor fiind unanim acceptată, iar vinovaţii fiind dictatori, nu ne mai rămîne decît să contemplăm, furioşi, dezastrul. Singura satisfacţie de care ne mai putem bucura este că avem mereu dreptate: ştim unde-i buba! Nu mai e nevoie de analize complicate, de un cîmp de investigaţie amplu, de atenţie distributivă. Privim realul cu un ochi fix. Nu pierdem timpul cu priviri laterale. Sîntem o adunătură de victime inocente, asupra căreia premierul şi preşedintele trag din toate direcţiile.
Aflăm, de pildă, din ziare, că un poliţist şi-a administrat un glonţ în cap, după ce mai întîi şi-a omorît părinţii. În ultimul său SMS dădea vina pe Boc. Părinţii nu voiau să-l primească în casă cu o concubină, iar el n-avea destui bani să-şi închirieze o locuinţă. Aşa că şi-a lichidat genitorii în semn de protest. Altul s-a legat (cu trei cabluri tricolore!) de un stîlp din faţa Palatului Cotroceni, ameninţînd că se sinucide. N-avea casă şi îşi pierduse slujba. Voia să rezolve lucrurile printr-o discuţie cu preşedintele, pe care îl soma să se prezinte la picioarele stîlpului. După şase ore şi o sticlă de tărie, a renunţat. Tot în faţa Cotrocenilor şi-a dat foc şi un fost militar. S-a fript la un picior strigînd „Jos Băsescu!“. A fost stins şi dus la spital. Ancheta n-a stabilit încă motivul concret al gestului său (una din explicaţiile posibile e că ar fi citit greşit ce scria pe fluturaşul de pensie). Nu vreau să fac băşcălie pe marginea unor atitudini atît de radicale şi de costisitoare. Dar nu pot să nu mă mir de simplitatea incredibilă a justificării lor. Şi vinovăţia şi soluţia sînt decise la minut, fără prea multe farafastîcuri. Nu te înţelegi cu părinţii – îi împuşti. Din cauza lui Boc. Eşti dat afară din slujbă, stai şase ore pe un stîlp şi vrei o conversaţie cu şeful statului. E simplu! E la mintea cocoşului! Ce altceva poţi face?!
De curînd, lumea românească a fost zguduită de scandalul bacalaureatului. Peste 50% dintre elevi au picat. Cineva nedus la biserică, cineva care nu pricepe realităţile politice ale zilei, ar putea trage concluzia (scandaloasă!) că elevii au fost prost pregătiţi. Dar cum să-i faci vinovaţi pe bieţii copii? Te-ai putea gîndi că nici toţi profesorii nu sînt, profesional, la înălţime, dar ei au o scuză inconturnabilă: au salarii mici, nu sînt „motivaţi“ social şi financiar. Aşa că raţiunile acestui eşec naţional trebuie căutate în altă parte: de vină trebuie să fie ministrul Educaţiei. Dar nu numai ministrul de-acum, titrează un ziar, ci toţi miniştrii Educaţiei de după Revoluţie, începînd cu Mihai Şora! Au pus mînă de la mînă şi ne-au prostit progeniturile! Elevii picaţi în 2011, mai realişti, spun că de vină sînt înaintaşii lor de anul trecut: atît s-au lăudat, în gura mare, că au copiat, încît s-au luat măsuri: s-au instalat camere de luat vederi. Astfel încît posibilitatea de a copia a scăzut pînă spre imposibil, ca să nu mai spunem că e foarte greu să te concentrezi cînd ştii că eşti filmat! Şi candidaţii şi părinţii lor sînt indignaţi. Soluţia: Jos Funeriu! Sau, ca să n-o mai lungim: Jos Boc! Şi, în definitiv: Jos Băsescu!
E curios că există şi licee unde rata de absolvire a fost de sută la sută: de pildă Colegiul Naţional „George Coşbuc“ din Bucureşti. Straniu! Ăştia or fi învăţat sub alt ministru, sub alt guvern, sau sub alt preşedinte! Ori, poate, profesorii de acolo au salarii mai mari. Dacă nu cumva elevii colegiului cu pricina sînt mai nesimţiţi şi pot scrie despre Vlad Ţepeş chiar cînd au în coastă aparate de supraveghere. Dar să nu vorbim de excepţii misterioase. Să revenim la simplitatea de fond a lucrurilor şi să strigăm ca pe vremea lui Tipătescu: „Ruşine pentru guvernul vitreg!“. Sau, ca marele Costăchel Gudurău, în nemuritoarele sale telegrame: „Facem responsabil guvern!“ („bandiţi regim bagiucurind constituţia!“).
