Viciile unui muzeu inexistent
Românii se urnesc greu să facă lucruri. Au însă geniul comentariului. Nu că alţii n-ar fi, de asemenea, înclinaţi să comenteze ceea ce se întîmplă în jur, dar noi adăugăm acestei universale înclinaţii o dimensiune în plus: noi sîntem gata să comentăm şi ceea ce nu există, ceea ce nu s-a întîmplat (încă). Nu degeaba am oferit patrimoniului anecdotic planetar povestea drobului de sare.
„Drobul de sare“ al ultimelor săptămîni este muzeul, încă inexistent, al comunismului. N-avem nevoie de existenţa lui ca să-l judecăm, să-l psihanalizăm, să-l transformăm într-un soi de „bau-bau“ ideologic şi politic. Proiectul, atît cît e, ne sperie, ne indignează, ne îndeamnă la ironii fine, la avertismente corecte politic, la asociaţii infamante. E o afacere „electorală“, „comercială“, „revanşardă“, „dogmatică“, cu „pretenţii hegemonice asupra trecutului“, o şmecherie care „să stigmatizeze credinţa în progres“. Iniţiatorii sînt somaţi să nu pună accentul pe „victimizare“ şi „moralizare“, să arate şi „realizările“, să fie „non-partizani“, să includă în expunere şi alte totalitarisme (căci „comunismul nu e o perioadă istorică excepţională“). Se fac analogii cu muzeele despre sex din Occident, se vorbeşte de „bungee jumping“, sau de „reenactment porno“ (într-un articol al cărui autor invocă „gaze“-ul aristotelic, vorbeşte de „semnul supsonului“ şi de „cel mai paradigmatic exemplu“, spune „kalokagation“ în loc de „kalokagathon“ şi „transcendental“ cînd vrea să spună „transcendent“). Pe scurt, nu ducem lipsă de „analişti“ ingenioşi, „branşaţi“, bătăioşi, haioşi, „ştiinţifici“, bine plasaţi axiologic, siguri de ei, oameni ai viitorului, care putem pentru ca să zicem că le aparţine.
În ce măsură e nevoie de un „muzeu al comunismului“ s-au întrebat însă şi alţii, pe alte plaiuri, unde „logica puterii“ – influenţa malefică a lui Băsescu, a lui Baconski, Tismăneanu şi Stanomir, anchiloza anticomuniştilor înrăiţi şi a conservatorilor expiraţi – nu a ajuns (deocamdată). În volumul LVIII, nr. 7, din aprilie-mai 2011, The New York Review of Books publică, pe trei pagini mari (46, 47, 48), o recenzie semnată de Michael Scammell, pe marginea a patru cărţi de curînd apărute: Voices of the Gulag, editată de Alexandr Soljeniţîn (Northwestern University Press), Gulag Voices: An Anthology, editată de Anne Applebaum (Yale University Press), The Victims Return: Survivors of the Gulag After Stalin de Stephen F. Cohen (Publishing Works) şi Gulag Boss: A Soviet Memoir de Fyodor Vasilievich Mochulsky (Oxford University Press). Iată ce spune, în concluzia recenziei sale, Michael Scammell: „Nu există nici un motiv pentru care istoria şi literatura Gulagului să nu fie mai amplu şi mai sistematic studiate şi să nu fie comemorate în lumea apuseană.
Statele Unite au un Muzeu Memorial al Holocaustului care include, pe web, peste şaizeci de centre în întreaga lume, dintre care 24 pe teritoriul american (pe lîngă «centrala» din Washington) şi unul în Rusia. De ce nu s-ar institui, în Statele Unite, şi un Muzeu al Gulagului, alături de un program de cercetare la o universitate de prestigiu, Yale de pildă, care a publicat o cantitate enormă de material relevant pe această temă?“. Pentru cine nu ştie, dl Scammell e profesor la Universitatea Columbia, traducător în engleză al lui Dostoievski, Tolstoi, Nabokov şi Soljeniţîn, autor al unor celebre monografii (Arthur Koestler, între altele), vicepreşedinte al PEN Clubului, laureat al mai multor premii literare şi colaborator frecvent la The New York Review of Books, The New York Times Book Review şi The New Republic, publicaţii pe care nimeni nu le poate suspecta de conservatorism dextrogir.
Carevasăzică, ideea unui muzeu al comunismului nu pare, în Statele Unite, atît de periculoasă. De altfel, încă din decembrie 1993, Congresul american a emis un act, semnat de preşedintele Clinton, care să facă posibilă construcţia unui memorial naţional, dedicat – spune documentul – celor 100.000.000 de victime ale comunismului. Un efect al acestui document este constituirea unui Muzeu Global al Comunismului online, cu un consiliu de conducere internaţional din care fac parte Václav Havel, Lech Walesa, Árpád Göncz, V. Landsbergis, Vl. Bukovski, ba chiar şi Emil Constantinescu. Actul constitutiv al instituţiei vorbeşte despre scopul ei de „a educa generaţiile viitoare“ prin cunoaşterea „atrocităţilor trecute şi prezente comise de comunism“. Dar asta e în America, care a fost scutită de experienţa comunistă. Noi care am încasat-o aproape o jumătate de secol sîntem mai moderaţi, mai înţelepţi, mai „ne-partizani“. Noi încă n-am reglat chestia cu Carol al II-lea.
