Ce rămîne din teatru şi din clipa pe care el o exaltă, dar care dispare? Doar nimic? Nu, ci secvenţe disparate pe care le purtăm cu noi şi care, uneori, subsistă chiar şi în magaziile de decoruri sau în arhive şi muzee. Clipa a fugit, dar urma abia vizibilă persistă. Urma, urmele… graţie lor putem reconstitui aproximativ legendele teatrului şi putem recompune imaginar spectacole dispărute, acele opere scufundate în apele lui Lethe, fluviul uitării ce le ia cu sine.

Noi propunem, la Praga, resturile viselor scenice concepute de un mare scenograf, Dragoş Buhagiar, care ne invită să urcăm nu în barca lui Charon pentru a traversa fluviul morţii, ci în aceea a lui Shakespeare, pentru a revizita lumea lui. Lumea inegalabilului autor, dar şi a scenografului care l-a servit cu talent şi dăruire.

„Poetica ruinelor“ e indisociabilă de melancolia europeană care şi-a descoperit modernitatea privind busturi invalide, coloane frînte, palate dărîmate. Melancolia a fost la originea Renaşterii şi şi-a dezvoltat în timp capacitatea de a reînvia mental universuri dispărute. Din această perspectivă putem explora universul eterogen expus de Dragoş Buhagiar ca o persistenţă poetică a ceea ce din opera lui continuă să existe în spectatorii de ieri şi permite celor de azi să o imagineze. O lume dislocată unde visurile se pot naşte şi călătoriile se pot efectua.

Dragoş Buhagiar iubeşte scena, dar şi textele, aceasta le explică logodna constant celebrată. Nici indiferent, nici sclav supus cuvintelor, el propune spaţii de dialog graţie cărora ele răsună lăsînd corpurile să se exprime deplin. „S-a stins viaţa falnicei Veneţii“, spune un vers eminescian celebru, vers pe care l-am putea parafraza facil, dar contrazicîndu-l parţial, căci în aceste ruine „e încă vie viaţa falnicului Teatru“.

Motivul „ruinelor“ a fost propus şi studenților scenografi din cele trei şcoli invitate. De ce? Pentru ca, la început de drum, încă tineri, să se confrunte cu această întrebare. Perspectiva e diferită, căci de astă dată pariul constă în a descoperi „ruinele oraşului“ pentru a le învesti plastic. Ce vor alege ei? Ce şansă vor da „ruinelor“ urbane să se convertească în spaţii teatrale? Pe timp lung sau scurt, nu contează. Cum poate „reînvia“ şi poate cunoaşte o viaţă „secundă“ ceea ce părea ieşit din uz, graţie unor propuneri venite din partea debutanţilor în arta scenei?

Între teatrul ce dispare şi clădirile care mor o legătură secretă se stabileşte: aceea a memoriei şi a tot ce produce ea ca „poezie“ a dispariţiei şi, totodată, optimism al duratei. Astfel se asociază prezenţa unui mare scenograf împlinit, Dragoş Buhagiar, şi emergenţa unor talente în aşteptarea unei viitoare împliniri. 

George Banu este eseist şi critic de teatru. Cele mai recente lucrări publicate: Iisușii mei (Editura Nemira, 2018) și Pagini alese (Editura Nemira, 2018).

Foto: Elisaveta Bam, credit: Tudor Predescu