scena lumii

Füssli nu pictează o scenă erotică, ci o experiență mnemonică sau onirică. Fără cenzură, dăruire completă. Aceasta-i sursa coșmarului.

Rătăcirile pariziene m-au condus către un alt pictor, Walter Sickert, puțin cunoscut, descoperit în ultimii ani și prezent la Petit Palais.

Eul e pernicios cînd se constituie în focar prioritar al artei, dar el nu intervine monoton, căci manifestările îi sînt multiple și ele reclamă evaluări diverse.

Aceste gînduri sînt inspirate de propria-mi vîrstă, ca și de un recent spectacol cu Regele Lear semnat de Thomas Ostermeier la Comedia Franceză.

Colecționarul se încrede în ce e unitar, amatorul în ce e disparat. Primul în calea bine trasată, pe care celălalt o refuză, preferînd să avanseze imprevizibil. Două posturi contrarii.

Festivalurile sînt alcooluri tari. Intense, contagioase, dar și periculoase.

Teribila absență a emoției, am înțeles, își avea sursa în faptul că aceste monumente exemplare le port în mine, că ele s-au cristalizat ca diamante intangibile.

Femeile au constituit adevărate constelații de socialitate. Dacă nu dispuneau de puterea economică sau politică, ele și-au exercitat, în schimb, geniul animînd viața capitalei pe fond de „plăcere” a spiritului comun împărtășită.

Degradarea rîsului se produce atunci cînd spectacolele îl cultivă sistematic.

Prospero e ultimul mare rol imaginat de Shakespeare. El e un alter ego al artistului care își ia rămas-bun.

Teatrul este o mărturie fără constrîngeri, și de aceea Zholdak îl preferă operei, unde muzica interzice asemenea libertăți extreme.

Brâncuși detestă individualul, detaliul singular, descripția realistă și de aceea se angajează în căutarea esențelor spirituale, a ceea ce este ascuns și merită să fie revelat.

Între pînzele gigantice, distanțele sînt de asemenea enorme și, de aceea, senzația inițială e una de confruntare cu o experiență unică.

El ne privește pe noi, în sală, și, profund melancolic, murmură somnambulic cuvîntul: Mîine.

„Niciodată singur” (Editura Polirom), acesta e titlul cărții în care Andrei Șerban își evocă prieteni, parteneri sau colaboratori.

Spectacolul I was sitting seduce prin perfecțiunea „design”-ului scenografic și prin rafinamentul luminilor care, ulterior, vor deveni marca identitară a esteticii lui Wilson.

Sportivii, frustrați de orice relație dialogală, se manifestau excesiv, fiind reduși la o dificilă condiție monologală.

Părăseam sala reconciliat cu acest teatru simplu, esențial, teatru existențial care mă consolase la ceas de eliberare temporară, de tranziție repede contrariată.

Parabolele stabilesc legătura directă, imediat perceptibilă cu auditorii conferințelor sale, cu cei care astfel se hrănesc și se îmbogățesc.

A nu accepta distrugerea și a viza „repararea” e un act de rezistență. Și totodată de speranță în ciuda încercărilor trăite. De „reînviere”.

Teatrul și-a reînviat „memoria” atît de discreditată a înregistrărilor de altădată, a arhivelor rar consultate, a ruinelor pe care acum, adesea, le-am revizitat.

Brook își amintește că, citind Război și pace, și-a dorit ca soție o Natașa pe care, accidental, a întîlnit-o la un bal și i-a cerut mîna. Viața imită arta.

Artiștii admiră textele, dar detestă spectacolul – acesta le e leitmotivul.

Parabolele se activează în contexte extreme și doar atunci le resimțim și le recunoaștem puterea.

Culoare și emoție – reunite, ele îi desemnează vocația. Vocația eliberatoare a „decorativului” și tot ce implică el ca acord cu lumea.

„Online-ul ăsta“, cînd e corect realizat și nu deteriorează spectacolul, se definește printr-o natură dublă, aceea de prezență/absență.

Noi ne eram necesari unii altora, spectatori și actori, mai mult ca în vremurile obişnuite.

Tăcerea domneşte la De Chirico şi mişcarea este exclusă. O lume imobilă.

Umanitatea e azi mascată. Cînd ne vom revedea fără măștile sanitare? Căci, secrete, cele interioare nu vor dispărea odată cu pandemia.

Eroilor de odinioară li se refuză gloria trecută căci victoriile de atunci nu mai pot camufla tragediile pe care le-au suscitat.

Boala concentrează, dar boala și accelerează. Ea procură sentimentul de urgență, iar iminența sfîrșitului suscită o febră, o incandescență.

Virusul reconstituie cotidianul comunist. Și dacă hrana nu a lipsit, obținerea ei mi-a amintit de cozile bucureștene sau moscovite în dimineața în care, pe mai mult de cincizeci de metri, pariezienii se înșiruiau în fața unui magazin alimentar.

Noi căutăm „teatrul peste tot”, oriunde în lume. Și astfel ne constituim într-un ansamblu securitar pe timpuri de însingurare – o consolare!

Cultura ca antidepresiv. Deseori am utilizat-o ca atare, însă, consecință a virusului, nu îmi imaginam recursul la ea ca la un medicament general prescris și adoptat.

Pe Brook l-am auzit și văzut la capătul anului trecut în țara sa natală, vorbind în limba lui natală, un Brook definitiv englez.

Le privesc și ele mă privesc. Schimb de dincolo de viață, dialog mut în obscuritate.

Detest retransmisiile de operă la televizor căci, printr-o sistematică eroare, camera expune guri exorbitante, feţe schimonosite, machiaje şi peruci violent spectaculare: ceea ce e făcut pentru a fi văzut de departe este abuziv apropiat.

La Sankt Petersburg, spre sfîrşitul anului, o manifestare efectuată în spirit de promovare „putiniană“ a reunit zeci de „actori“ culturali din cele mai diverse domenii şi ţări – de aceea poliţia eliminase orice turist din zona Ermitajului, pe care l-am putut vedea pustiu şi melancolic ca şi cum Revoluţia din Octombrie nu avusese loc, în timp ce, la intrarea invitaţilor pentru forumul cultural, precauţiile de securitate se exercitau cu autoritatea agresivă a Rusiei de azi.

Cînd Brook a intrat în sala londoneză, însoţit de o rudă, şi Trevor Nunn l-a primit pe scenă, m-a copleşit tristeţea. Părea o jucărie de cauciuc dezechilibrată şi instabilă. Apoi s-a aşezat şi l-am regăsit. A vorbit cu o împăciuire umană, nesentimentală, senină, a surîs des şi uneori a avut chiar lacrimi în ochi. Îl priveam din rîndul întîi, dar ştiam că nu mai vede, asemeni lui Œdipe, că din interior îi venea acea linişte, acea incredibilă pace a spiritului care făcea din „onestitate şi liberta

Doi prieteni își fac o datorie morală din a-l vizita pe un coleg internat al cărui spirit e grav dereglat. Devierile sînt constante, greu previzibile, pînă cînd el li se adresează cu precauție pentru a emite șoptit un dubiu: „Spuneți-mi, eu sînt viu sau mort?

Artiștii care practică „impregnarea“ nu se îndoiesc de ei înșiși, ei se consacră operei, întrevăzută și împlinită cu prețul duratei nelimitate. Problema constă în validitatea evaluării de sine: opera e autentic esențială sau e doar perspectiva unei

Bărbatul, absent, sculptează corpul partenerei astfel imortalizate. El construieşte o imagine şi se uită pe el însuşi. O exaltare „preistorică“ a femeii şi nicidecum o exploatare. A femeii generatoare de viaţă!

Relația pictorului cu modelul n-a fost indiferentă, anonimă, cum ne pot lăsa să credem portretele de prestigiu cu regi și menine, ci adesea profund personalizată. E ceea ce revela expoziția intitulată Modelul negru, care expune figuri de servante sau de amante, negre sau albe, dar toate identificabile, revelînd impactul exercitat asupra artiștilor. Olympia și Domnișoarele de pe malul Senei au făcut scandal nu doar pentru motive plastice, ci și pentru că în protagonistele pînzelor s-au

Dragoş Buhagiar iubeşte scena, dar şi textele, aceasta le explică logodna constant celebrată. Nici indiferent, nici sclav supus cuvintelor, el propune spaţii de dialog graţie cărora ele răsună lăsînd co

În această „lună la Paris“, teatrul – o agreabilă surpriză – şi-a depăşit indolenţa din ultimul timp. Şi-a reînviat puterile care îi confirmă seducţia şi ne invită la „iubire“, făcîndu-ne să abandonăm atît de frecventa „neiubire“. Ivo Van Hove adaptează un r

Silviu Purcărete concepe această Livadă… împreună cu echipa sa constituită în timp, Dragoş Buhagiar, Helmut Stürmer, Vasile Șirli, şi propune o Livadă… metaforică, evocînd-o subtil pe cea veche, reputată, a lui Giorgio Strehler din anii ’70. Acolo

În avion citesc biografia unui exilat cubanez, Eduardo Manet. El scrie: „Parisul e visul nostru, al tuturora“. E ceea ce, treizeci de ani mai tîrziu, o confirmau prietenii care priveau luna nouă. Nimic nu s-a schimbat. Parisul a rămas un vis cubanez.

Acest Picasso iniţial, energic şi uman, conjugă ca nimeni altul geniul plastic şi experienţa vieţii, amîndouă prezente, reunite în tablouri neamputate de nici una dintre dimensiuni. De aici le vine impactul extrem, din reciprocitatea permanent păstrată:

Shylock e aici un om rănit, care, conform codurilor ce domnesc în lumea afacerilor, exclude orice tranzacție care ar modifica datele contractului inițial – înlocuirea „bucății de carne“ cu o sumă de bani supraevaluată –, căci el vrea să-și răscumpere s

Nu e uşor să te dedici teatrului, mai cu seamă ca spectator, nici măcar ca actor sau ca scriitor. Eu am fost un spectator constant, dar fără încetare confruntat cu dilema insolubilă a „iubirii şi neiubirii de teatru“. Jean Vilar spunea despre Jean-Louis Barrault că eroarea lui provenea din faptul de „a fi iubit prea mult teatrul“. I-a lipsit un dram de „neiubire“. Iubirea şi neiubirea îşi sînt reciproc indispensabile, definitiv complementare. În această dificilă relaţie „dublă“ persistă ecoul în

Italia e sfișiată între vocația conservatoare a unui spirit unic și greutățile unor teribile încercări. Priveam străzile Romei maculate și îmi aminteam de splendoarea lui Olimpico sau de exuberanțele Veneției. Italia mi a apărut ca o răspîntie a Europei de care nu mă despart și îmi refuz să o acuz. Italiei trebuie să-i iubim deopotrivă și rănile, și monumentele.

Un „act“ existenţial marchează un destin, căci „sîntem ce facem“, afirma un vechi adagiu sartrian, în ultimii ani serios revizuit. Şi totuşi, la aniversarea a două decenii ai Teatrului Act trebuie să-i recunoaştem pertinenţa: Marcel Iureş e la originea acestui „act“.

La Institut du Monde Arabe, expoziţia consacrată Canalului de Suez se deschide cu acordurile subtil temperate ale marşului triumfal din Aida, operă comandată lui Verdi pentru a sărbători acest eveniment fără de seamăn care a permis joncţiunea între Mediterană şi Marea Roşie… Franţa şi Ferdinand de Lesseps s-au asociat cu Egiptul condus de un vicerege, Said Paşa, dornic de modernizare şi de independenţă faţă de Imperiul Otoman, pentru a accepta pariul „canalului“.

Unde îmi e „locul“? Fără răspuns, indecis, îi resimt absenţa. Dar nu încetez să-l caut.

De Gaulle plecase, Manea îmi murmura vestea, afară era soare… dar nici eu, nici alții nu știam că în urmă cu o jumătate de secol, pentru generația noastră, isoria își schimba cursul!

Muzeul Picasso organizează o expoziţie pasionantă consacrată capodoperei care e Guernica, acest sat bombardat de armata germană trimisă de Hitler în ajutor falangei franchiste. Urmărim un adevărat work in progress care a condus la realizarea acestui strigăt acuzator de o incredibilă diversitate plastică.

La Maison rouge, „Casa roşie“ – această denumire evocă un loc însîngerat, un loc „macbethian“ bîntuit de apariţii, un refugiu periculos.

Cum să nu-mi revină în minte Ionescu şi straniul sau Macbett? De ce i-a fost necesar? O nouă întrebare.

Un alt argument poate interveni: e, cred, mai indicat pentru un artist să decidă „finalul artei“ pentru a şi proteja „finalul vieţii“. „A pune capăt“ artei e mai binevenit decît „a pune capăt“ vieţii. Iar eu, care nu sînt un artist, mă întreb: cînd o „să pun capăt…?“

O expoziţie recentă, „Dada Africa“, mi-a apărut ca un eveniment important, văzută din perspectiva acestui joc de forţe care agită cîmpul artei moderne.