● Gonzo. A Graphic Biography Of Hunter S. Thompson, desene de Anthony Hope-Smith, texte de Will Bingley şi prefaţă de Alan Rinzler, Ed. Self Made Hero . 

„Dar înainte de a părăsi acest subiect sumbru, daţi-mi voie să vă spun cîte ceva despre mine: foarte puţin – dar de-ajuns. În primul rînd, nu trăiesc dintr-o orgie într-alta, cum poate v-am făcut să credeţi. Beau mult mai puţin decît cei mai mulţi cred şi gîndesc mult mai mult decît ar crede cei mai mulţi. Sînt destul de sincer în ceea ce privesc anumite lucruri pe care oamenii le tratează superficial şi sînt aproape insultător de neinteresat de unele lucruri pe care oamenii le iau foarte în serios. Pe scurt, s-ar putea spune că sînt antisocial: cu siguranţă nu într-un mod foarte alarmant, dar mai mult decît par.“ Asta spunea Hunter S. Thompson într-unul dintre interviurile incluse în volumul Ancient Gonzo Wisdom: Interviews with Hunter S. Thompson. În prefaţa la Gonzo. A Graphic Biography Of Hunter S. Thompson, în care viaţa lui HST de la 9 ani pînă în momentul sinuciderii este transpusă în benzi desenate, Alan Rinzler se întreba de ce Hunter nu e luat mai în serios, dincolo de „teribilismele“ sale gonzo alimentate de droguri şi băutură. De ce pentru cei mai mulţi imaginea lui Hunter din Fear and Loathing in Las Vegas şi legenda din jurul acestei cărţi/film a rămas mult mai puternică decît restul lucrurilor şi a jurnalismului de calitate pe care Hunter le-a făcut de-a lungul vieţii sale?

Răspunsul este simplu: Hunter a fost întotdeauna un teribilist şi un rebel, unul care a avut o viziune foarte clară asupra vieţii, culturii, sistemului politic şi societăţii în care a trăit, dar care n-a vrut niciodată să fie luat prea în serios sau care n-a vrut niciodată să se ia prea în serios, pentru că, atunci cînd faci acest lucru cu prea mult patos, rişti să cazi în penibil. E adevărat, Hunter nu este doar Raoul Duke din Fear and Loathing..., dar personajul mască pe care l-a construit în această carte este unul care l-a ajutat să treacă peste multe episoade grele din viaţa sa. În spatele personajului Raoul Duke şi a valizei în care stă înghesuită o galaxie de droguri, Thompson a fost unul dintre cei mai buni şi mai inovativi jurnalişti. Nu a cîştigat Premiul Pulitzer, dar cui îi pasă, cînd a lăsat în urma lui sute, mii de articole prin care a transformat radical jurnalismul, dîndu-i o cu totul altă dimensiune (schimbînd accentul de la obiectiv la subiectiv) şi dînd jurnaliştilor de pretutindeni o palmă, pentru a-i trimite de pe tuşă direct în mijlocul acţiunii, făcîndu-i să se implice direct în reportaj şi să devină personaje în povestea lor (de la the fly on the wall la the fly in the soup). Cine şi-ar fi imaginat că poţi deveni un jurnalist respectat scriind despre politică ca despre un meci de fotbal american, inserînd în articole tot felul de poveşti alimentate de LSD şi să mai tragi, printre rînduri, şi cîteva linii de coca? Pentru peisajul jurnalistic din România, ce/cum scria Thompson în anii ’60 este încă ceva exotic. Un tabu. Fuck it! 

La fel ca şi documentarul despre viaţa sa, intitulat Gonzo, benzile desenate, în care este rezumată în linii foarte mari întreaga lui viaţă şi realizările sale, ni-l prezintă pe adevăratul HST, cel serios – o hartă a evoluţiei lui Thompson în cultura pop – de la un scriitor obscur, cunoscut doar pentru cartea despre Hell’s Angels, la legenda vie a jurnalismului gonzo. Unele episoade se concentrează exclusiv pe politică, altele – pe relaţiile sale cu alte personaje din peisajul acelor decade care au modelat într-un fel sau altul istoria Americii. Desenele lui Hope-Smith şi selecţia de replici ale lui Bingley reuşesc să pună într-o pastilă eficientă întreaga viaţă a lui Thompson şi se concentrează mai mult pe creativitatea genialului scriitor din anii ’60-’70, decît pe colapsul din următoarele decade. Totuşi, totul este doar o schiţă, nu o caricatură, a lui HST, una care poate deschide apetitul celor interesaţi de ce se ascunde dincolo de gonzo şi de Fear and Loathing..., dar una deloc satisfăcătoare pentru fanii die hard care i-au devorat atît cărţile, cît şi colecţiile de scrisori sau articole. Pînă la urmă, cei care-l iubesc pe Hunter îl iubesc pentru că a avut curajul să nu fie serios şi totuşi să fie luat în serios, o inteligenţă pe care prea puţini o au. Iar cei care-l iubesc pe Hunter nu vor să-l vadă schiţat în benzi desenate rigide, ci vor să-l vadă reprezentat în desenele explozive ale genialului Ralph Steadman. 

Gruia Dragomir este jurnalist şi traducător.