Bosniacul Aleksandar Hemon scrie şi publică în SUA, de o bună bucată de vreme. Acolo trăieşte din 1992, anul în care Sarajevo-ul natal n-a mai avut timp să-l primească înapoi, ocupat fiind cu asediul.

Omul de nicăieri e primul lui roman (şi prima lui carte tradusă la noi) şi povesteşte, în general, despre rătăciri. Rătăcirile acestea sînt, în primul rînd, ale protagonistului Jozef Pronek, a cărui biografie ficţionalizează cu vînă şi şarm date din viaţa autorului. Copilăria şi adolescenţa petrecute de personaj în Sarajevo sînt partea cea mai tandră şi mai nostimă a cărţii; apoi lucrurile se complică, Kusturica, Kerouac şi Márquez conlucrează cu spor în scenele şi frazele cărţii, strămutările personajului (la Kiev o scurtă vreme, apoi în Chicago) circumscriu un soi de balamuc rafinat, cu depresii mustoase, abulii plastice etc.

Pe de altă parte însă, rătăcirile sînt şi ale „spectatorului“. Aleksandar Hemon se joacă serios cu bietul cititor, întinzîndu-i curse, punîndu-i vigilenţa la treabă, ameţindu-l cu piruetele naratoriale. După primele 30 de pagini, cînd crezi că te-ai dumirit despre cine anume ţi se va povesti, iţele se despletesc brusc, presupusul protagonist rămîne simplu narator, în timp ce o figură perfect anonimă, ivită accidental, se cocoaţă pe tronul personajului principal. Şi răstunările acestea se tot înnoiesc, schimbîndu-se – cu fiecare capitol – ba povestitorul, ba protagonistul, în beneficiul unei minunate poezii a secundarului. Altminteri, multe, foarte multe imagini memorabile şi un capitol final năucitor, legat de restul poveştii parcă prin simpla potriveală a unor rime.