Michel Tournier, Celebrări, traducere din limba franceză de Bianca Rizzoli, Editura Humanitas, 2010.

Tournier îţi intră repede la inimă şi acolo îţi rămîne. E unul dintre acei frumoşi bătrîni ai marilor biblioteci care pun în înţelepciune umor, iar în umor – suflet. N-are cum să nu-ţi placă. Iar după ce apucă să-ţi placă, n-are cum să nu-ţi lipsească. Ai vrea să ştii ce mai face, ce mai zice, ce-i mai trece prin minte, ce-a mai văzut de cînd nu (ţi-)a mai scris. Anul trecut ne ajungeau ceva veşti de la el prin Jurnal extim, tradus în sfîrşit şi în română, la Humanitas. Acum, tot la Humanitas, vin aceste Celebrări, unde hîtrul coleg de generaţie al lui Charles Aznavour, Marlon Brando sau Paul Newman înalţă, negru pe alb, cîteva zeci de monumente mici şi insolite unor lucruri/momente/figuri la care nici nu visai că se poate medita cu savori. 

Celebrările lui Tournier amintesc – chiar explicit – de Mitologiile lui Barthes, dar transformă temele în sărbători. Iar temele sînt cît se poate de diverse, mergînd de la bietul genunchi pînă la omuleţul Michelin sau la întîlnirea dintre Mozart, Da Ponte şi Casanova. 

Cît priveşte dorinţele intime/extime ale autorului, acestea sînt strecurate printre rînduri şi au un haz nebun. Tournier ar vrea să se reîncarneze într-un răţoi mare sau să fie „un mare valet în livrea“; să fie înlocuit ph cu f în cuvîntul pharmacie; să primească în dar, din Japonia, nişte „cizme de femeie gunoier“; să aibă „o moarte uimitoare, discret comică, legată de forţele naturii“. 

„Nu-i lucru simplu“, spune el referitor la această din urmă dorinţă. Dar nu e nici imposibil. După ordinea invers cronologică în care îi sînt traduse la noi cărţile nonficţionale, ai zice că Tournier s-a născut bătrîn şi că va sfîrşi ca un bob de mazăre zîmbitor.