Probabil nu întîmplător am început să citesc Sefarad de Antonio Muñoz Molina cu gîndul la Alexandru Vona. Ştiam că acesta din urmă provine dintr-o veche familie de evrei marrani izgoniţi din Spania în 1492, ştiam că era înrudit pe linie maternă cu Elias Canetti şi că-şi luase numele de Vona – anagramă a lui Navon, nume românesc tot din arborele său genealogic – la debutul cu Versuri în 1936, deşi el se numea, de fapt, Alberto Enrique Samuel Bejar y Mayor. În 1993, cînd a publicat pentru prima dată în româneşte Ferestrele zidite, romanul său excepţional, am scris despre el în România literară, iar Alexandru Vona mi-a scris o minunată scrisoare. Fusese plăcut surprins de apropierea pe care o făcusem între scrisul său şi cel al misticului San Juan de la Cruz. Chiar aşa era, ecoul lui San Juan se regăsea în Ferestrele zidite la fel de clar ca umbra melancolică a „adevăratei patrii“ din care evreii fuseseră alungaţi – Sefarad, numele ebraic al Spaniei. Efectul era unul cu totul insolit, căci, dincolo de clarele referinţe care s-au făcut mai tîrziu (Robert Walser, Musil, Robbe-Grillet), melancolia grea din toate cărţile sale era moştenită de rafinatul scriitor român interbelic (alungat şi el din România într-o buclă a istoriei care i-a suspendat destinul literar) de la misticii spanioli – ebraici sau creştini.

Se ştie, Ferestrele zidite, romanul citit de Monica Lovinescu şi Mircea Eliade în manuscris, a fost tradus foarte prost de Claude Sernet, un „stalinist înrăit“ (cum îl numea Monica Lovinescu), astfel încît nu a putut avea un veritabil parcurs francez. El a apărut abia în 1993 în româneşte, iar în 1995 în franceză, de astă dată în traducerea excepţională a lui Alain Paruit. După scrisorile schimbate în 1993, rămăsese să ne vedem la Paris, căci Alexandru Vona nu mai voia să revină în România. Nu ştiu dacă a făcut-o, totuşi, pentru că, între timp, plecasem şi eu, cu gîndul să nu mai revin vreodată. M-am răzgîndit, cum se întîmplă, dar cînd am ajuns la Paris, Vona murise. Am regăsit însă, la mai mulţi prieteni ai săi – avea şi cronica literară părţile ei bune –, ecoul generos al bucuriei de a i se fi descoperit în opera sa esenţială ecouri din mistica spaniolă.

N-am recitit de atunci Ferestrele zidite – romanul unui mic oraş de provincie interbelic prin care trece un San Juan sefard, obligat să plece şi el curînd în exil – şi nici nu l-am întîlnit pe Alexandru Vona decît recent, într-o extraordinară pagină din Sefarad de Muñoz Molina, unde apare sub alt pseudonim, Emil Roman, dar şi cu numele său adevărat, sefard, don Samuel Béjar y Mayor. Acesta e şi numele sub care scriitorul spaniol îl include pe Vona în „Clubul inocenţilor“, personaj colectiv în acest roman-eseu tulburător despre vină, iresponsabilitate şi uitare. Iată-l povestindu-şi destinul, cu farmecul său autentic, care trece şi în pagina lui Muñoz Molina: „Eu nu sînt evreu datorită religiei strămoşilor mei, pe care părinţii mei n-au practicat-o niciodată, şi de care cînd eram tînăr îmi păsa la fel cum vă pasă dumneavoastră de credinţa bunicilor în miracolele sfinţilor catolici. Un timp, încă mai putea fi ca o boală secretă, care nu te exclude din societatea celorlalţi pentru că nu iese la iveală prin semne exterioare, prin pete sau bube ce te pot condamna ca pe un lepros din Evul Mediu. Dar într-o zi, în 1941, a trebuit să-mi cos o stea a lui David galbenă pe pieptul paltonului, şi de atunci boala n-a mai putut fi ascunsă, iar dacă eu uitam pentru o clipă că sînt evreu şi că nu puteam fi decît un evreu, privirile celor pe care-i întîlneam pe stradă sau pe platforma tramvaiului (cît timp ni s-a mai dat voie să circulăm cu tramvaiul) aveau grijă să mi-o amintească, să mă facă să-mi simt boala şi ciudăţenia.“

Sefarad e un roman-documentar în care ficţiunea – „umbra mincinoasă a literaturii“ – intervine doar în atenuarea ororii, a crimei din pură plăcere, a cruzimii reflexe. Literatura nu e aici decît tendinţa – estompată pînă la dispariţie – de a explica ecoul crimelor de ieri în conştiinţele amnezice de azi, dorinţa de a da sens nonsensului, „meschinăriei aproape universale... intimei doze de infamie ce au susţinut edificiul sanguinar al tiraniei“. Clubul inocenţilor – al victimelor (cazul lui Alexandru Vona), dar şi „al naivilor, al idioţilor binevoitori, al păcăliţilor şi al sacrificaţilor fără recompensă“ (între care Muñoz Molina îi include pe Gide, pe H.G. Wells, Hemingway, Romain Rolland sau Albert Einstein) – e acea selectă confrerie atentă, azi, ca întotdeauna, mai mult la forme, la corespondenţe, la promisiuni de onoare. Cei din a doua categorie sînt oamenii marilor idei, oripilaţi de partea practică a lucrurilor, cei cu ajutorul (vanităţii) cărora se pun la cale marile mîrşăvii. Cu ajutorul lor, istoria se repetă, deşi, de obicei, ei sînt profunzi cunoscători ai acesteia.

De ce, de pildă, astăzi, la noi, discursul anticomunist – mai ales cel venit dintr-o zonă aflată, atunci şi acum, la adăpost – provoacă, în cel mai bun caz, plictiseală? Poate şi pentru că reflexele dictatoriale, despotice, abuzive dezvoltate în ţesătura socială şi culturală s-au transmis, în prezentul nostru, aproape intacte. Ele supravieţuiesc şi astăzi şi sînt activate de orice situaţie de putere necondiţionată. Ne-am trezit într-o reţea mai fină, mai deasă – şi mai subtilă ca discurs – de mici dictatori inexpugnabili, încîntaţi de propria persoană. Nu mai are nici o importanţă că unii dintre ei aparţineau, pe vremuri, selectului club al (foştilor) inocenţi.