● Daniel Arasse, Le portrait du Diable, Les éditions arkhê, 2009. 

Daniel Arasse s-a ocupat de istoria artei dintr-o perspectivă care a depăşit întotdeauna unghiul strict al disciplinei, reuşind să capteze un public mult mai larg, atît prin decupajul inventiv al temelor analizate, cît şi prin limpezimea stilului, precis şi elegant, neparazitat de un jargon opac şi preţios. Acest mic studiu este dedicat transformării radicale survenite în reprezentarea diavolului, între secolele al XV-lea şi al XVI-lea, elementul surprinzător fiind apariţia diavolului cu chip de om.

Caracteristica imaginii tradiţionale rezervate demonilor era monstruozitatea, nimic din înfăţişarea lor compozită nu aducea cu făptura umană, dimpotrivă, tot efortul era dirijat spre imaginarea unei supreme alterităţi. Nu numai că diavolul nu semăna cu nici o făptură omenească, dar nu putea fi identificat cu nimic din ce exista pe pămînt. Imaginea atribuită era un hibrid, în care se regăseau elementele mai multor specii, deformate, într-o combinaţie improbabilă, o himeră cu detalii sauriene şi aripi de liliac, avînd de-a valma solzi, ţepi, ghiare şi colţi. La un moment dat, din figura satirului antic este reţinută constant jumătatea inferioară de ţap, cu un accent deosebit pe coadă, iar din partea superioară nelipsitele coarne, chipul păstrînd accente bestiale, hibride. Asociat cu Judecata de Apoi şi cu întreaga iconografie a ispitei, imaginea demonului trebuia să le amintească credincioşilor care este pericolul căderii în păcat. Prin înfăţişarea lor înspăimîntătoare, de neconceput, demonii informi sugerau implicit asaltul destructurant al haosului asupra umanităţii, pradă clipă de clipă tentaţiilor. Se credea că răul era exterior omului. Ca şi binele, de altfel. Stau mărturie ilustraţiile care arată lupta dintre demoni şi îngeri lîngă patul muribunzilor, pentru recuperarea sufletului.
 
Sensibilitatea umanistă afirmată în Renaştere schimbă accentele, omul nu mai e o simplă jucărie trasă de sfori într-o parte sau într-alta. Liberul arbitru diminuează influenţele exterioare, demonii pierd din autoritate, diavolul e relegat în spaţiul superstiţiilor populare şi dispare din pictura „cultivată“, nu mai apare figurat ca monstru hibrid care tentează sau pedepseşte. Binele şi răul nu se mai luptă în exteriorul, ci în interiorul omului, fiecare poate alege, liber, apropierea de divin sau de demonic. Această nouă concepţie asupra ordinii morale va influenţa retorica picturală. În decursul secolelor al XVII-lea şi al XVIII-lea, nici un mare artist nu a mai reprezentat diavolul ca figură spectaculoasă prin monstruozitate hibridă. Demonicul este interiorizat, diavolul apare sub trăsături umane şi îşi trădează prezenţa doar prin stigmatul urîţeniei. Ideea că viciile deformează chipul şi trupul alimentează tehnica identificărilor fiziognomonice, care se dezvoltă în paralel cu această „umanizare“ şi interiorizare a demoniacului. Desenele lui Leonardo, chipurile hidoase imaginate de Hieronymus Bosch, studiile lui Dürer sugerează că monstruozitatea morală este corelată cu o desfigurare fizică atît de marcată încît nu poate fi decît un indice al naturii diabolice. Autorul aminteşte şi de un avatar scientist al acestei concepţii, şi anume teoriile lui Lombroso concretizate în Atlasul omului criminal.
 
Exemplul cel mai savuros dat de Daniel Arasse pentru a ilustra mutaţia culturală din cîmpul reprezentării diavolului este o anecdotă furnizată de Vasari. Se spune că Michelangelo, deranjat de observaţiile referitoare la faptul că e prea multă nuditate pe pereţii capelei – remarci facute în faţa papei de un cardinal în timp ce el lucra la Judecata de Apoi – s-a răzbunat pictînd chipul cardinalului-critic în personajul alegoric ce îl reprezenta pe Lucifer, în mijlocul demonilor, încolăcit de un şarpe care îi ascunde părţile ruşinoase. Nu numai că Michelangelo a antropomorfizat o figură demonică, dar a îndrăznit chiar să-i confere trăsăturile unui contemporan, uşor de recunoscut. Amestecul planurilor a stîrnit senzaţie, însă papa a acceptat un Lucifer cu chip de lut.
 
Mă pregăteam să închei articolul, cînd aflu despre un altfel de amestec al planurilor, dar caracterizat prin aceeaşi coliziune neprevăzută între un destin omenesc şi dimensiunea sacră. Cardinalul a bombănit că portretul lui a fost folosit pentru a da chip unui demon, însă poetul nostru nu ar fi deloc mai fericit dacă ar şti că i se pregăteşte masca unui sfînt.
 
Că un cardinal poate fi luat drept demon – treacă-meargă, cu acordul papei –, însă intenţia de a transforma, tam-nesam, un poet într-un sfînt e doar o confuzie tragicomică. Această mare dezorientare este semnul unei duble ignoranţe. Cei care au propus sanctificarea poetului nu sînt duşi nici la biserică, nici la bibliotecă. Se pare că nu ştiu nici să creadă, nici să cerceteze. Nu ştiu nici încotro să se închine, nici cum să citească o poezie. Oricît de „dumnezeieşte“ ar scrie un poet, el nu intră în categoria sfinţilor, minunile pe care le înfăptuieşte cu gîndiri şi cu imagini sînt de alt ordin. E adevărat că, pentru a dobîndi autoritatea de a-l lăuda, trebuie depusă osteneala analizei. Doar efortul cinstit de a-l citi poate scoate la iveală argumentele care îi probează valoarea.
 
Liga scriitorilor a găsit o soluţie mai simplă, care exclude oboseala. Ni se propune căderea în genunchi, adoraţia fără comentarii, transa, transportul, mîinile împreunate şi ruga, eventual instituirea unui cult dedicat acestui nou sfînt de dînşii inventat. Pentru că în ianuarie e prea frig, mai bine să i se celebreze Adormirea (unii o vor putea numi Somnia) pe 15 iunie, cu procesiuni la teiul sfînt, care la vremea aceea îşi va scutura creanga, rînduri, rînduri, deasupra unui cor intonînd romanţe. Duioase profesoare de literatură, lipsite de noroc, de preferinţă blonde natural, cu gene ostenite, vor fi reciclate în fragede vestale, cu flori albastre în păr. Pentru edificarea tuturor celor aflaţi în raza cercului strîmt, asupra noului statut de sfînt, pe cunoscuta imagine de pe bancnotă se va imprima, în cel mai scurt timp, în chip de aureolă, un cerculeţ auriu deasupra capului (se pot folosi modelele în creion puse în circulaţie de şcolari, în pozele „îmbunătăţite“ din manuale, însă desigur nu vor fi luate în considerare cele cu barbă sau mustăţi exagerate). Cine s-ar fi gîndit că unii dintre elevii certaţi de profesori vor fi adevăraţii precursori ai cultului acestui sfînt nepereche! Cu un privaz adecvat, acest portret ajustat poate servi drept icoană de portmoneu, cu o inscripţie după modelul dolarului: „Credem în Eminescu“ sau, la cerere, personalizată: „Eu nu cred nici în Eminescu“.
În tot acest timp, stelele vor scăpăra în cale, iar luceferii vor zîmbi.
 
Doar prietenii ştiu de ce. Şi preafericiţii au zîmbit, cu superioară îngăduinţă, lăsînd să se înţeleagă că această propunere face parte din acele bune intenţii care, dacă li s-ar da curs, ar putea pava iadul. Liga scriitorilor poate fi sigură că, de data aceasta, diavolii nu vor avea un confort sporit.