Detectorul de (ne)cititori

Acum cîţiva ani, am coordonat un dosar dilematic despre lectură în comunism. Subiectul a sunat rebarbativ pentru multe urechi, deşi nu făcusem altceva decît să duc mai departe ideea – evidentă, ziceam eu – unei schimbări radicale după 1989 a raportării la lectură, la cărţile care trebuie citite, la legătura directă între scris şi citit. Ca să facem diferenţa, ar fi trebuit măcar să aproximăm, după 20 de ani, felul în care cititul (dar înainte de asta, procurarea cărţilor, un lucru mai complicat decît ne putem imagina azi) ne ocupa o bună parte din viaţă; să ne amintim sinistrele vremuri în care citirea (sau deţinerea) unei cărţi te putea arunca în puşcărie, cum s-a întîmplat cu „lotul Noica“; să refacem, pînă mai putem, felul în care apăreau anumite cărţi, în perioadele de „relaxare“ ideologică ce alternau fatalmente cu strîngerea şurubului; să ne întrebăm măcar cum de putea lectura înlocui, în acele vremuri fără Internet şi televiziune, tot ce o concurează astăzi. 

Nu mai ştiu prea bine dacă toate aceste întrebări au fost măcar atinse în treacăt în dosarul cu pricina. Însă faptul că astăzi lucrurile par a se schimba din nou (odată cu e-book-urile, cu bibliotecile internautice) şi într-un ritm mai accelerat decît acum un deceniu, cînd începusem să ne întrebăm cum se citea cînd se citea – e suficient ca să cădem, din nou, pe gînduri. Ideea dosarului cu pricina nu mi-a venit însă dintr-o nostalgie globală (deşi, e drept, erau vremuri complicate care deveneau mai simple în bibliotecă), ci dintr-una strict particulară. Recitindu-l pe Lucian Raicu, am descoperit, aşa-zicînd, cititorul exemplar al acelor vremuri. Şi cu toate că nu-i uitasem vreodată Critica, formă de viaţă sau Practica scrisului şi experienţa lecturii (cărţi puse la index, după plecarea lui Raicu din România, chiar şi la miraculoasa bibliotecă din Deva, unde le-am descoperit pentru prima dată), redescoperirea sa după mai bine de 30 de ani de la prima întîlnire m-a convins că intuisem just intensitatea neobişnuită şi implicarea în lectură, atenţia totală a cititorului de vocaţie care a fost Lucian Raicu. 

Am ascultat, de-a lungul timpului, istorisiri fabuloase despre felul în care, înainte de a începe să scrie despre un anumit scriitor, Lucian Raicu îl citea pe acesta cu voce tare, cu sublinieri actoriceşti, în faţa unui public de prieteni-scriitori pe care-i implica în lectură şi împreună cu care se mira de incredibile descoperiri, de formulări neaşteptate, de inedite situaţii de lectură. Cartea despre Gogol a fost nu doar urmarea unor îndelungi – şi aplicate – lecturi tăcute, dar şi a unor histrionice lecturi publice, în numele şi împreună cu scriitorul aflat în situaţia de a nu se prea mai putea interpreta singur. O parte dintre aceste interpretări de primă lectură, de o extraordinară expresivitate a participării critice, au intrat în comentariile de mai tîrziu ale celui mai subtil critic al conştiinţei din cîţi am avut. 

Cum citeşte Lucian Raicu se vede, poate, cel mai bine în Jurnal în fărîme cu Eugen Ionescu, cartea despre care am scris şi săptămîna trecută, primul volum scris de Raicu în Franţa. Lectura ca „terapeutică a adevărului“ este o lectură liberă într-un prezent continuu. La modul ideal (şi pînă cînd memoria nu te lasă), cititul e o interacţiune vie a tuturor lecturilor făcute vreodată, cu experienţele lor particulare. Pentru Lucian Raicu, în mai 1987, la Paris, recitirea unei cărţi de tinereţe a lui Ionescu e nu doar un prilej de revizitare a situaţiei cu totul particulare a lecturii în comunism (cu „Fondul secret“, poliţia cărţilor scrise de cei care „trădaseră“), ci şi de maximă îngrijorare pentru cei rămaşi acasă, în malaxorul arbitrariului: „În Nu... toate liniile de forţă ale interogaţiei ionesciene şi ale certitudinilor de neclintit, puţine, dar de neclintit, sînt deja trasate. Într-o carte tinerească, precoce la modul uimitor; un program de acţiune pentru jumătatea de veac (şi mai bine) care i-a urmat. Aveam vîrsta autorului ei cînd, beat de emoţie, am citit-o întîia oară, la Biblioteca Academiei din Bucureşti. Cartea era trecută la Fondul secret. Dreptul de a lua cunoştinţă de ea era foarte economic drămuit. Un drept rezervat în exclusivitate «specialiştilor». Cu o autorizaţie parafată de autorităţile culturale, beneficiai pînă la urmă de dreptul de a o citi. De a citi cartea cea mai liberă scrisă vreodată în româneşte. Trebuia, pentru aceasta, să prezinţi anumite garanţii. Principala garanţie se referea la faptul următor: că nu vei fi tu însuţi, niciodată, un om liber. Că nici nu-ţi trece prin cap să abuzezi de acest drept. Flacăra care se ridica din tinerescul volum Nu primejduia însă ţinerea legămîntului subînţeles, sfidînd garanţiile de supunere, de subordonare, de oprimare a primejdioasei gîndiri libere. Mă gîndesc cu nelinişte la tinerii din România care o citesc acum întîia oară (mai, 1987). Aveam pe atunci vîrsta autorului volumului Nu. Am, acum, la Paris, vîrsta autorului Jurnalului «en miettes», cîţiva ani peste cincizeci. Vîrsta la care, cum spune Ionesco, simţi că vacanţa mare a cam luat sfîrşit“. 

Tot la Paris, Raicu citeşte, după 1989, un interviu pe care i-l dăduse cu puţină vreme înainte de a pleca, lui G. Pruteanu, pentru revista ieşeană Cronica. Întrebat ce înseamnă lectura în viaţa sa, Raicu se eschivează (nu-i plăceau interviurile, le socotea „pretenţioase“, cum povestea soţia sa, prozatoarea Sonia Larian) şi trece rapid peste aspectul strict personal al cititului în intimitate. După acest recul însă, Lucian Raicu vorbeşte simplu şi răspicat despre legătura directă între marile lecturi şi momentele privilegiate de prezenţă a sufletului: „Simt pe «celălalt» şi sub acest aspect, dacă citeşte sau nu. Uneori îmi spun: acest om n-a mai citit de cîteva zile, săptămîni, luni – nimic. Cu un fel de repulsie, de groază. Cine ştie ce va ieşi de aici, cine ştie ce mai e în stare să facă. [...] Marile lecturi ne ţin sub un sever – şi dulce – control şi deopotrivă ne eliberează de orice posibil control, ne redau libertatea, libertăţile, sufletul. Nu avem tot timpul suflet, să nu ne iluzionăm. El apare, dispare, reapare, se duce şi revine, se stinge şi se reaprinde, pe neaşteptate. Cărţile-şi au rolul lor, foarte important, uneori decisiv de-a dreptul, în acest du-te-vino al sufletului“.

Cîtă nevoie am avea – în prezentul nostru tele-internautic – de un detector de (ne)citititori aşa cum era Lucian Raicu...