Am renunţat să mai scriu cronică literară după vreo zece ani de articole săptămînale şi am început, apoi, rubrica de faţă – „Biograffiti“, care se încheie acum, odată cu plecarea mea de la Dilema veche. Această rubrică ar fi trebuit să se numească altfel: „Cartea sau viaţa“, dar, în final, mi s-a părut nu doar rebarbativ, ci şi puţin absurd. De ce sau una, sau alta, cînd întotdeauna ele sînt atît de amestecate? De ce să le separi, cînd cartea face parte din viaţă, la fel cum viaţa, cu multe ale ei, e „materia primă“ a cărţii? De ce porcăriile, josniciile, mînăriile vieţii trebuie izolate de aerul impersonal şi rarefiat al literaturii adevărate, cea care merită discutată? Pe de altă parte, poate că atunci cînd „judeci“ literatura, lucrurile n-ar trebui să se amestece. Criteriile vieţii (chiar şi cele ale vieţii literare) ar trebui lăsate deoparte. Nu ar trebui să scriem despre prieteni şi cărţile lor, despre colegi şi rudele lor, despre cazuri sociale sau scriitori cu nevoi speciale. Ar trebui să scriem despre literatură şi, cînd scriem, să ne situăm cu orice preţ înăuntrul ei. Numai aşa are un sens, altul decît cel al chenzinei. Care are, fără îndoială, şi ea, sensul ei.
Alberto Manguel, unul dintre marii cititori ai vremurilor noastre, autorul unei minunate istorii a lecturii, povesteşte în Biblioteca nopţii o întîmplare curat nabokoviană. Nu e una dintre acele surprize ficţionale care deturnează aşteptările cititorului, ci o întîmplare reală, povestită de sora lui Nabokov într-o scrisoare reluată apoi în Nostalgia, o istorie care cu greu s-ar mai putea petrece în vremurile noastre: „În timpul insurecţiei cehe împotriva naziştilor din mai 1945, pe cînd trupele ruseşti intrau în Praga, bibliotecara Elena Sikorskaia, sora lui Vladimir Nabokov, şi-a dat seama că unii dintre ofiţerii nemţi care tocmai se retrăgeau nu înapoiaseră bibliotecii unde ea lucra mai multe cărţi împrumutate. Împreună cu o colegă, au hotărît să recupereze volumele lipsă şi au întreprins o adevărată acţiune de salvare, ieşind pe străzile ocupate de camioanele ruse victorioase. «Am ajuns în casa unui pilot german care ne-a dat, cît se poate de calm, cărţile» – îi scria ea fratelui său cîteva luni mai tîrziu. «În acel moment însă nu mai avea nimeni voie să traverseze strada principală, iar nemţi cu mitraliere se aflau peste tot.»“ Sora lui Nabokov încerca să păstreze, instinctiv, o ordine a bibliotecii de care era răspunzătoare şi care era imaginea unei ordini superioare, imuabile şi eterne – crede cititorul Manguel. „Bibliotecile solide, de lemn şi de hîrtie, la fel precum bibliotecile ecranelor tremurătoare şi fantomatice“, scrie Manguel, aducînd bizara întîmplare în prezentul nostru digitalizat, „fac dovada rezistenţei credinţei noastre într-o ordine eternă şi universală a cărei intuiţie şi vagă percepţie, uneori, le avem.“
Între Televiziune şi Internet, lectura a devenit însă un obicei vag vetust, practicat mai ales pentru „omorîrea timpului“ sau din raţiuni strict utilitariste. Poate vă amintiţi acel episod genial din Seinfeld, în care Elaine cunoaşte un alt trio masculin, replica perfectă a celor trei amici – Jerry, George şi Kramer –, însă cu semn schimbat: sînt nişte tipi exagerat de cumsecade, îmbrăcaţi foarte corect, care fac numai ce trebuie, au principii, nu mint, nu-şi înşală iubitele. Apare chiar şi un Newman mai puţin slinos şi care se înţelege bine cu toată lumea. Totul e incredibil în cafeneaua din „lumea bizară“, dar lucrurile o iau cu adevărat razna cînd, acasă la noul Seinfeld, minute bune, sub ochii amicei Elaine, venită în vizită, cei trei citesc nişte cărţi, iar apoi pleacă la... bibliotecă.
Am de gînd, măcar pentru o vreme, pînă cînd viaţa mă va ajunge din nou din urmă, să mă duc şi eu în lumea bizară. Cu unii dintre dumneavoastră o să mă mai întîlnesc, cu siguranţă, şi acolo.
