Mai atent la nonficțiune decît în alți ani, am încercat să acopăr în rubrica mea lunară aparițiile semnificative ale lui 2018. Privind în urmă, constat că a fost vorba, pe rînd: de ediții critice comme il faut (ca aceea dedicată de Eugen Ciurtin primului orientalist calificat din cultura română); de selecții necesare și nepartizane (ca decupajul publicistic eminescian girat de Cătălin Cioabă și Ioan Milică); de puneri în perspectivă ale unui întreg destin creator (ca amplul studiu cu care Erwin Kessler prefațează redescoperirea graficii lui Florin Mitroi); de dialoguri (de tip interviu sau de tip epistolar, ca în tandemurile Ioana Scoruș – Ion Vianu sau Ruxandra Cesereanu – Andrei Codrescu); de eseuri critice cu deschideri spre antropologie (ca acela al Ioanei Pârvulescu, frumos subintitulat Cum se roagă scriitorii și personajele lor); în sfîrșit, de exegeze care au meritul de a rezolva, matematic aproape, marile necunoscute ale cîte unui autor, în genere, cunoscut (ca aceea a Marievei Ionescu despre Gellu Naum). Mi-au scăpat, firește, destule cărți pasionante în dimensiunea lor intelectuală sau morală. Pe unele le-am citit deja și vor face obiectul unor comentarii mai detaliate în viitor. Altele, abia răsfoite, promit mult. Deocamdată, mă limitez să le trec în revistă, cu speranța că micul meu rezumat nu va avea efect de spoiler.

Încep cu volumul lui Mircea Vasilescu, Cultura română pe înțelesul patrioților (Humanitas), o redutabilă pledoarie pentru luciditate într-un moment în care, din festivism sau din lene, tocmai luciditatea pare să fie dezavantajată în spațiul public autohton. Cartea demantelează o serie de marote consacrate în retorica jurnalistică a ultimilor treizeci de ani și atacă frontal decapitarea simbolică a Institutului Cultural Român, ilustrîndu-o prin două cazuri-școală: Horia-Roman Patapievici și Mircea Cărtărescu. Autori, de altfel, prezenți și ei cu cîte o carte în tabloul editorial al anului abia încheiat. Cel dintîi a publicat, chiar recent, un splendid extras din mai vastul său proiect de „reabilitare a Paradisului“, Două eseuri despre Paradis și o încheiere (în cuprinsul căruia, cred eu, ar fi meritat să figureze și fragmentul, publicat în primăvară în Orizont, despre morfologia lumii imaginare a lui Eminescu). Cel de-al doilea a adus la zi serialul jurnalului său, cu un al patrulea volum, Un om care scrie, care „escortează“ îndeaproape aventura conceperii Solenoidului. Tot la Humanitas, Gabriel Liiceanu revine la literatura de meditație morală (după ce, în Continentele insomniei, păruse sedus de comentariul beletristic) cu Așteptînd o altă omenire. Parcimonios cu bibliografia proprie pe cît de gurmand e cu a altora, Valeriu Gherghel se întoarce, după șase ani, la uneltele lui, cu Roata plăcerilor (Polirom), o colecție de eseuri stricte subîntinse de o întrebare-capcană: de ce n-au iubit unii înțelepți cărțile?

Îmbucurătoare mi se pare și decizia lui Dan C. Mihăilescu de a-și antologa, într-o cronologie intimă deloc întîmplătoare, douăsprezece intervenții risipite pînă deunăzi în volume colective ad-hoc. Iese astfel, compact, la lumină, din mantaua cronicarului de altădată, un memorialist de extracție specială, deopotrivă paseist și citadin, reflexiv și empatic. De o reconvertire (a cîta?) mi se pare tentat și poetul, traducătorul și romancierul Octavian Soviany, care-și activează acum fibra confesivă într-un volum intitulat, fals am-biguu, Am fost un copil reușit?, apărută de curînd la Hyperliteratura.

Mai slab reprezentată cantitativ, critica literară propriu-zisă nu e totuși absentă din peisaj. Interesant e că doi specialiști ai avangardei istorice sînt cei care dau, la acest capitol, tonul: primul, profesorul clujean Ion Pop, face un pas în față, scriind despre Neomodernismul poetic românesc (Școala Ardeleană), în vreme ce Paul Cernat se repliază strategic, începîndu-și Vase comunicante (Polirom) cu un studiu ofertant, despre „Junimea ca avangardă nihilistă“. Ajuns aici, ar merita să mai semnalez reeditările unor cărți care, în primă instanță, n-au avut parte de lecturile răbdătoare cuvenite: Doris Mironescu, Viața lui M. Blecher. Împotriva biografiei (Humanitas) și Mihai Zamfir, Din secolul romantic (Cartea Românească). Și, în sfîrșit, pentru pasionații secolului al XIX-lea, pentru fanii voiajelor și pentru cei care, crezîndu-l pe savurosul epistolier Ion Ghica, mai speră încă în originea românească a lui Teodoros, regele Abisiniei, antologia realizată de Mircea Anghelescu, Călători români și călătoriile lor (Polirom), e o lectură obligatorie.

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.