● Vlad Zografi, Șapte octombrie, Editura Humanitas, 2018. 

Încep această cronică la recentul roman al lui Vlad Zografi cu un mic detur: și anume prin manuscrisele eminesciene, unde se păstrează un proiect de nuvelă de o extremă stranietate. Editînd-o în 1932, Călinescu i-a conferit și un titlu, Moartea lui Ioan Vestimie, prea explicit față de intensa ambiguitate a conținutului. E vorba acolo despre un funcționar șters, un ins de prisos, care se simte dintr-odată agasat de tot felul de inconveniente de ordin medical: amorțeală, afazie, înțepături în cord. Simptomele sînt uneori caraghioase: omul nostru uită numele iubitei și, pentru a și-l aminti, consultă un dicționar onomastic, apoi alătură literelor alfabetului terminații feminine. În sfîrșit, odată ajuns la cafenea, citește în ediția de seară a ziarului un anunț care i deplînge moartea prematură. De-aici o serie de flanări onirice, în tradiția cunoscută. Și atît. Este, probabil, motivul care i-a făcut pe critici să n-o comenteze prea amplu. Excepție notabilă: I.P. Culianu. În ce mă privește, am regretat întotdeauna că bucata, mai promițătoare decît Sărmanul Dionis sau Geniu pustiu, a rămas neterminată.

Se înțelege, deci, de ce Șapte octombrie m-a entuziasmat încă de la primele pagini. Vlad Zografi căzuse, întîmplător, peste o mai veche așteptare a mea. Premisa era, în fond, aceeași, numai că la el protagonistul e un poet din zilele noastre. Ucis într-o încăierare în tramvai, acesta își construiește cerebral, din lumea de dincolo, o posteritate ad-hoc, încercînd să umple golul unei întrebări ultime: dacă i s-ar ridica o statuie după chipul celei a lui Vasile Lascăr, care dintre fostele lui iubite ar trebui distribuită în rolul muzei? Dulci nimicuri, venite să contrabalanseze o tragedie.

Citit așa, Șapte octombrie devine un epos picaresc în care chipurile feminine se succedă într-o continuitate de funicular, lumea literară, în întregul ei, de la editori și recenzenți la boemii forfotitori, e atrasă într-un vortex caricatural amețitor, iar meseriile ancilare (controlor RATB, de exemplu) ocupă prim-planul. Și, pentru ca aventura să fie completă, din cînd în cînd romanul plonjează în mediile mărunt infracționale (un plus pentru ideea lui Zografi, care s-a consacrat prin piesele de teatru, de a imagina devalizarea casei unui dramaturg cu notorietate). Piatra unghiulară a acestei lecturi, ca să zic așa, au pied de la lettre o constituie revenirea periodică la un eveniment decisiv în biografia simbolică a personajului: singura lui ieșire din țară, înainte de 1989, avusese ca destinație Republica Democrată Germană și se suprapusese cu ziua națională a statului astăzi dispărut: 7 octombrie. Scurt spus, pentru protagonistul lui Zografi, epifania pe care o trăise cu ochii larg deschiși stătea, de fapt, pe un sol volatil. Iar în atari condiții, universul se năruie: „cititor cu ochii triști, / eu nu exist, tu nu exiști“, spunea cineva, cîndva.

Cu tot umorul ei, cred totuși că această carte mai pune în ecuație o problemă dificilă, încercînd să fixeze, pe hîrtie de calc, instabilul însuși, adică motricitatea unei minți de poet, cu toate tropismele ei și cu toate ticurile ei. O forma mentis reconstituită din tot ce înseamnă, în istoria anecdotică și în prezentul imediat, imaginarul acestei specii aparte dintr-o branșă nu mai puțin aparte: cea a scriitorilor. L-am pomenit, mai sus, pe Eminescu. Nu e singurul care a imaginat, la noi, o asemenea întoarcere printre cei vii: cam în același timp cu el, Macedonski proiecta, în Noaptea de noiembrie, întregul ceremonial funerar care urma să-i fie dedicat. Și nu sînt oare, de la aceștia pînă la Ion Mureșan, poeții români niște tanatofili de anduranță? Și nu au cu toții un cult pentru amorurile în cascadă? Dar Ion Barbu? Dar Vinea? Și nu există, în legendele comunității, mici spații, de la cafenele la spelunci, în care s-au reglat, pe colțul mesei, ierarhiile momentului? Desigur, Fialkowski și Capșa sînt celebre pentru o epocă. Le-au urmat „Singapore“ sau, mai spre zilele noastre, „Sobițele“ lui Ioan Es. Pop, foarte asemănătoare, acestea din urmă, cu „Porcăria“ lui Zografi.

Nu au toți, oare, un dispreț suveran față de contemporanii lor instituționalizați, pe care-i consideră (în alți termeni, dar cu egală oroare) niște „industriali“? N-au practicat, destui dintre ei, munci ridicole? N-a fost Cristian Popescu paznic la Observatorul Astronomic? Că personajul din Șapte octombrie nu are nume poate fi un simplu efect gramatical. Dar că poezia pe care o scrie nu seamănă, stilistic, cu a nimănui (Vlad Zografi citează în cîteva rînduri din ea, așa că m-am putut juca încercînd s-o datez), poate însemna că e a tuturor, dintotdeauna. 

Cosmin Ciotloş este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Humanitas, 2017.