● Mihail Neamţu, Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne, Editura Polirom, 2009.
 
Istoria ideilor, ca de altfel şi conştiinţa acută a propriei deveniri istorice sînt creaţii ale modernităţii. Disciplină ştiinţifică, dar şi simptom al unei alienări, cartografierea intelectuală a parcursului nostru ne oferă datele trecutului şi justificările alegerilor făcute. Disciplină istoriografică – întrucît întruneşte toate datele unei ştiinţe pozitive, ce interpretează, după o anumită metodologie, datele faptice şi intelectuale ale istoriei. Simptom maladiv – pentru că, în cea mai mare parte, recursul la arhitectura memoriei este pentru noi semnalul unei înstrăinări. Cu alte cuvinte, modernul emancipat îşi măsoară trecutul în lumina unui triumf, iar tradiţionalistul „nemulţumit de modernitatea“ pe care o locuieşte – în umbra pierderilor resimţite. Mai există însă un model de critică istorică intelectuală ce se înscrie ca o bisectoare între cele două atitudini, şi anume trecerea modernităţii prin filtrul tradiţional al discernămîntului. Prin decantarea animozităţilor grăbite şi temperarea avangardei perpetue, modernitatea are mereu nevoie de un corectiv.
 
Acest model de istorie critică a ideilor îl găsim foarte bine reprezentat în ultima carte a lui Mihail Neamţu – Povara libertăţii. Antiteze, paradigme şi biografii moderne (Editura Polirom, 2009). Primul capitol îl găzduieşte pe unul dintre cei dintîi martori ai naşterii acestei epoci – şi anume pe Baruch Spinoza (1632-1677). La intersecţia veacurilor, filozoful evreu a fost un personaj definitoriu pentru ceea ce va însemna, începînd de acum, democraţia seculară. În cunoscutul său Tratat teologico-politic (1670), el întreprinde o întemeiere autonomă a politicului, însă nu fără regîndirea economiei religioase. Că Spinoza face teologie biblică nu e întîmplător – chiar inevitabil pentru secolul în care scrie –, dar că Biblia este trecută prin colimatorul unei profunde demitologizări este simptomatic pentru ce va urma. Însă raţiunile din spatele demitologizării naraţiunilor biblice nu trădează neapărat rigorile istorico-criticismului. La doar cîteva decenii de la Tratatul de la Westfalia, filozoful olandez are în vedere o nouă metodologie, care să neutralizeze elementele „conflictuale“ nutrite de textul sacru, şi o nouă hermeneutică a religiei, care să netezească drumul către pacea universală între confesiuni. Misterul se transformă într-un adevăr propoziţional, regii şi profeţii sînt reciclaţi în intelectuali publici, misterul este evacuat în iraţional sau spaţiu privat, iar arhitectura verticală a ierarhiei – reprodusă în plan orizontal prin distribuirea puterilor în stat. Fără să aibă parte de imaginea terifiantă din Leviathanul lui Hobbes, statul imaginat de Spinoza pregăteşte astfel „degajarea acelui spaţiu simbolic unde libertatea intelectuală, diversitatea cultural-religioasă, creativitatea ştiinţifică, securitatea fizică şi prosperitatea materială devin fezabil posibile“ (p. 58).
 
Concretizarea nu întotdeauna perfectă a acestui proiect a fost semnalul că modernizarea efectivă a Europei Occidentale s-a făcut nu doar în etape succesive, ci şi urmînd trasee paralele, uneori chiar divergente. Mihail Neamţu alege, deloc arbitrar, să ne pună înainte o altă naraţiune a modernităţii, ilustrată în scrierile de tinereţe ale lui Carl Schmitt (1888-1985). Pentru acesta din urmă, toate teoriile moderne despre stat sînt concepte secularizate. Iar din acest proces de fondare a unei noi viziuni despre lume, pornind de la premisa etsi Deus non daretur, omul modern a ieşit cu forţele spirituale secătuite. Această letargie este identificată mai întîi în romantismul politic. În locul unui subiectivism dezlănţuit, căci apatic, Schmitt propune ofensiva decizionismului revoluţionar. Bazîndu-se pe caracterul istoric al revelaţiei creştine, Schmitt va susţine legitimitatea unei teologii politice, care însă nu a ocolit derapajele investirii charismei politice cu atributele mîntuitoare. Cu alte cuvinte, teologia politică a juristului german n-a scăpat de idolatrizarea politicului, iar acest lucru se vede cel mai bine din a doua parte a vieţii sale. Colaborarea nazistă, dar şi senectutea lui impenitentă vor fi tot atîtea episoade care trădează faptul că lecţiile istoriei pot rămîne insuficient apropriate. Iar aici eseistul român trece cu brio examenul discernămîntului între episoade biografice distincte şi critica intelectuală onestă.
 
Lecţia care ocupă partea a doua a cărţii („Dialogul bibliotecilor“) are în centru ideologia marxistă. Conştiinţa contemporană nu poate rămîne indiferentă la o tragedie care a durat aproape o jumătate de secol şi a contabilizat peste un milion de victime directe. Fie sub forma neomarxismului salonard simpatizat în universităţile americane, fie sub nostalgia impură din ţările ex-comuniste, variantele ideologiei socialiste rămîn în contact cu sfera malignului. Mihail Neamţu alege să deconstruiască teoria ideologiei infirmîndu-i două dintre temele predominante: eliminarea religiei şi realizarea utopiei. Nu doar enumerarea martirilor din temniţele comuniste neagă premisa marxistă despre sfîrşitul religiilor. Printr-o analiză convingătoare, autorul demonstrează că dispariţia religiilor nu putea fi, pentru adepţii marxism-leninismului, decît afirmarea propriei religii atee. Aceeaşi temă a investirii politicului cu atributele religiei funcţionează şi în cazul ideologiei lui Marx. Element inerent în conştiinţa umană, religia devine un „stadiu în istoria acestei conştiinţe“ numai pentru o ideologie ce-şi rescrie trecutul şi se aşază glorios (şi religios) la finalul istoriei. Trecutul e răstălmăcit după tiparele înguste ale luptei de clasă, iar viitorul – confundat cu un proiect utopic. Pentru a arăta că orice planificare ideologică sfîrşeşte mai degrabă în distopie, autorul cărţii ne pune înainte, alături de utopia totalitară, alte două forme de utopie. Pe de o parte, utopia metafizică schiţată de Platon, pentru care „viaţa bună nu poate fi imaginată decît ca o negociere inteligentă între binele individual (simţit la nivelul pîntecelui), binele comun (care presupune eroismul) şi Binele suprem (scrutat numai cu ochiul minţii)“ (p. 151). Utopia mistică a monahismului, pe de altă parte, se deosebeşte de proiectul platonic şi de cel totalitar prin posibilitatea ei de realizare. Fără să practice un elitism arogant, monahul creştin experiază aici şi acum primatul interiorităţii şi idealul desăvîrşirii tocmai pentru adevărul radical că împărăţia pe care o caută „nu e din lumea aceasta“. De aceea, într-o lume lipsită de orizont transcendent, cultul virtuţii şi redescoperirea interiorităţii, utopia se concretizează cel mai des în distopie.
 
Ultima parte a cărţii („Lecţia biografiei“) e alcătuită din trei portrete, încheind astfel volumul cu o pledoarie pentru stilul conservator. Prea mult obiectul unor mistificări sau confiscări partinice, conservatorismul pare să fie, pentru Mihail Neamţu, tiparul cel mai potrivit al unei modernităţi ce nu repudiază „civilizaţia Decalogului“. Evitînd deriva ideologică prin afirmarea vieţii, retorica bunului-simţ şi echilibrul moderaţiei, conservatorul poate îmbina fericit rolul jurnalistului, al formatorului de opinie şi al pedagogului (William F. Buckley Jr.). Erudit, apologet al tradiţiei, dar şi respectuos în faţa alterităţii (Jaroslav Pelikan), conservatorul face distincţia între persoană şi individ, între comunitate şi colectivitate, tot aşa cum nu opune retragerilor bibliofile implicarea în viaţa cetăţii. Îmbinînd farmecul bunei dispoziţii cu umorul şi fidelitatea faţă de adevăr pînă la disidenţă (Andrei Pleşu), conservatorul este o coincidenţă a contrariilor într-o societate a extremelor lipsite de cîmp median, un model de înţelepciune vie şi abundentă. Conservatorul poate aşadar întruni virtuţile creştine într-o epocă postcreştină, fără ca asta să însemne privatizarea sterilă a creştinismului care, pentru a fi el însuşi, rămîne un discurs şi o practică la vedere. Tot atît de mult cum nu trebuie să devină o ideologie – sau o dogmă de tip religios – conservatorismul este doar o bună poziţionare faţă de adevărurile care îl precedă şi pe care le perpetuează.
 
Polifonic în desfăşurare şi antifonal în corespondenţe, ultimul volum al lui Mihail Neamţu ne pune în faţa unui exerciţiu de responsabilitate. Istoria intelectuală a modernităţii noastre nord-atlantice nu poate fi scrisă fără a lua în considerare lecţiile biografice ce o compun. Iar în măsura în care ideile sînt invalidate ori afirmate cu succes de biografie, libertatea devine o povară mai greu sau mai uşor de purtat.