Roland Topor, Locatarul himeric, traducere din limba franceză de Ion Doru Brana, Colecţia „Babel“, Editura Nemira, 2010.

Cine a văzut filmul (în regia lui Polanski) a prins mai degrabă latura isterică a poveştii. Cine citeşte cartea are surpriza unor nuanţe mai kafkiene, cu austere ticăieli funcţionăreşti şi cu un soi de nebunie a politeţii. În ce mă priveşte, votez categoric pentru carte. Varianta pe celuloză a acestui thriller „nălucitor“ lucrează cu panici mai insidioase decît varianta lui pe celuloid.

Povestea este însă aceeaşi (o metamorfoză) şi ea a apărut, ca roman, în 1964, la doi ani după ce autorul său – Topor (1938-1997), parizian născut din evrei polonezi – participa la crearea mişcării Panique, alături de Arrabal şi Jodorowsky. Panique acoperea înţelesul (comun) al panicii, dar era şi un derivat de la Pan (zeul-satir), putînd însemna deopotrivă dezordine, haos, o anumită brutalitate amoroasă, vis, lipsă de măsură, contradicţie, joc, carnaval, hazard şi alte asemenea lucruri energice cu detentă suprarealistă. Or, în romanul lui Roland Topor, tocmai această latură energică se vede contrabalansată fie prin cuminţenia tonului, fie, de pildă, prin scenele unde e vorba de stînjeneli infantile, tabieturi stîngace etc., ce sporesc rafinat stranietatea unei istorii şi aşa bizare (despre un apartament „cu dinţi“ care îşi ucide chiriaşul).

Merită să-l descoperiţi pe Roland Topor prin această carte – un autor în atît de multe direcţii încît pare să fi fost, în primul rînd, un mare personaj.