Cînd, pe la sfîrşitul anilor ’90, auzeam în stînga şi-n dreapta că „numele germane nu se vînd“, îmi ziceam că piaţa e prea tînără şi ignorantă, că nemţii nu se promovează îndeajuns, că lumea nu iese din ţară, că nu avem traducători, şi tot aşa. Sîntem în 2011, toată suflarea, cu mic cu mare, merge în fiecare an la Tîrgul de la Frankfurt, scriitorii germani nu ratează o invitaţie la Bucureşti, Sibiu, Cluj sau Timişoara, au prieteni scriitori în România, lecturile publice, festivalurile de literatură la care participă şi autorii români au devenit un obicei îmbucurător. Ce să mai spunem de entuziasmul scriitorilor români faţă de Berlin, de Germania în general, unde, spre deosebire de alte locuri, mai familiare, se poate găsi destul de uşor o salvatoare „bursă de scris“. S-ar părea aşadar că există comunicare. Se socializează, se leagă prietenii, tinerii autori de la noi se simt deja în largul lor în spaţiul german. 

În tot acest context însă, tinerii autori germani rămîn în continuare nişte nume complicate şi nevandabile, atunci cînd vine vorba de traducerea lor în română. Nu însă şi „seniorii“ literaturii contemporane de talia unor Siegfried Lenz, Heinrich Böll, Martin Walser care sînt în continuare publicaţi, probabil cu gîndul la succesele repurtate în anii de dinainte de ‘89. 

Statistica pieţei de carte germane ne arată că în 2008 editorii români au cumpărat 146 de licenţe. A fost un an de boom, ultimul de altfel, dat fiind că în 2009 s-a revenit la un modest număr de 68 de titluri traduse din limba germană. (Nu sînt incluşi aici autorii ieşiţi de sub incidenţa legii dreptului de autor.) Şi fiindcă statistica ne arată şi domeniile din care se cumpără aceste licenţe, constatăm că pe locul întîi se plasează detaşat – cu 17 licenţe cumpărate în 2009 – cartea practică şi de self-help. Da, nemţii au fost întotdeauna nişte oameni practici, iar noi i-am admirat şi am vrut să învăţăm de la ei. 

Revenind la literatura de azi, am putea risca o explicaţie de genul „spiritul latin care nu vibrează la cel teutonic“, dar aceeaşi statistică ne nedumereşte din nou arătîndu-ne că pe primele locuri la traducerile din literatura tînără germană se plasează Italia şi Spania. Teme precum istoria recentă, căderea Zidului, alienarea intelectualului sau a tînărului din ziua de azi, istorii de familii din ultimul război mondial, dramele colaboraţionismului sau ale extremismului, fantasy-uri, policier-uri, thrillere – de ce ar fi toate acestea mai apropiate de cititorul italian sau spaniol? E destul să ne gîndim cum a trecut neobservat la noi romanul lui Thomas Brussig La capătul Aleii Soarelui şi cît de bine a fost primit filmul după scenariul aceluiaşi autor, ca să nu mai înţelegem mare lucru. 

Poate avem o problemă cu traducătorii din germană? Avem în principiu, nu sînt mulţi şi atunci cînd traduc beletristică s-ar putea chiar să fie scumpi. Nici acest argument nu rezistă prea mult deoarece tocmai beletristica de calitate are şansele cele mai mari de a primi subvenţii pentru traducere din partea statului german sau a altor fundaţii specializate în „promovarea literaturii“. Dacă vrem să fim pozitivi, putem spune că traducem din germană la fel de mult ca americanii (ei au avut 143 de licenţe cumpărate, noi – 146, în anul de boom 2008), dar dacă sîntem realişti, trebuie să recunoaştem că americanii aproape nu există, cînd e vorba de o astfel de statistică, traducerile la ei fiind nişte inexplicabile momente de rătăcire, raportat la populaţie şi teritoriu. Şi atunci să nu sfîrşeşti spunînd că „numele germane nu se vînd“? 

Last but not least: Există însă şi „momente majore de risc“ asumate de cîteva edituri – aşadar, închei optimist cu numele unor autori germani tineri care există printre noi în variantă română: Thomas Brussig, Daniel Kehlmann, Sasa Stanisic, Anka Parei, Julia Frank, Juli Zeh, Kathrin Schmitt.  

Ioana Gruenwald este directoarea Centrului de Carte Germană, birou al Tîrgului de Carte de la Frankfurt.