Ne raportăm, de obicei, la persoane diferite, apăsînd pe pedala ironiei sau a condescendenţei. Ticurile cuiva sau agitaţia polimorfă ne umplu de veselie sau de-o corectă înţelegere prefabricată. Scăpările de memorie sau lapsusurile semnificative ne provoacă un zîmbet superior şi o corecţie imediată, iar excesele de tot soiul ne transformă de-a dreptul în clinicieni ai normalităţii cotidiene. Avem cu toţii teorii de almanah ilustrat despre traume şi despre limitele patologicului. Îl numim, cu un surîs complice, autist pe amicul care nu marşează la glumiţe deocheate sau nu socializează suficient. La polul opus acestei percepţii ipocrite a celuilalt există un mod la fel de riscant de înţelegere a diferitului: identificarea fără rest. Cînd nu te poţi abţine şi te pui (voluntar) în locul diferitului, dintr-un reflex irepresibil şi destul de nerealist, eşti, într-un fel, pierdut. Numai cine nu a văzut cu ochii săi un ipohondru de vocaţie, transpirînd în timp ce citeşte, ca pe-o poveste de destin, un tratat de cardiologie, un vademecum în psihiatrie sau un blajin manual de medicină generală... poate crede că e de glumă.

Cam în cele două feluri schiţate mai sus îmi imaginez că poate fi citită succesiunea de cazuri clinice povestite de celebrul doctor londonez Sacks în volumul său din 1985 (Omul care îşi confunda soţia cu o pălărie), tradus şi în româneşte la Editura Humanitas. Pe de o parte, cu o euforie a înţelegerii, pe de alta, cu o nelinişte personală oarecum îndreptăţită. Simţul comun te împinge spre inventar („Pierderi“, „Excese“, „Transporturi“, „Lumea celor săraci cu duhul“), simţul personal te face să încerci fragila limită între normalitatea ta... normativă şi aberaţiile neurologice, cuantificabile sau măcar localizabile anatomic. Acolo unde ochiul clinic vede, în primul rînd, etiologia, anamneza şi pronosticul medical, ochiul comun vede mai ales bizareria detaliilor concrete: un muzician care-şi potriveşte nevasta pe cap, în loc de pălărie, şi care îşi fredonează bucata de tort, un marinar sexagenar care se fixează în propria-i adolescenţă, o doamnă internată pentru o intervenţie banală şi care îşi pierde cu totul simţul propriului trup, iar alta, la 89 de ani, care devine brusc concupiscentă, un fost băcan care confabulează precum cel mai talentat ficţionar... Iar ochiul ipohondru (în definitiv, un ochi filozofic) se vede pe sine, cu diversele sale posibilităţi. Poate că asumarea acestei triple perspective (clinică, comună, filozofică) – atît de rară la un om de ştiinţă – dă gravitatea cărţii, dar şi deschiderea ei. Pentru că, din orice parte ai lua-o, bolile neurologice, afecţiunile degenerative sau accidentele din această carte sînt boli existenţiale, „maladii ale spiritului contemporan“, exagerări/deficienţe provocate, dobîndite sau moştenite, ale unei situări în lume.

Urmîndu-l pe neurologul rus A.R. Luria – cu care a şi colaborat la unele cazuri –, Sacks consideră afecţiunile rezultate din afectarea emisferei drepte a creierului situaţii pentru care trebuie inventată o nouă neurologie, „romantică“, menită să refacă, la modul narativ, întreaga viaţă a subiectului, pentru că în aceste cazuri „persona, sinele îşi dezvăluie bazele fizice“. Ce poate fi mai incitant decît o teorie concretă, fizică, a identităţii personale? Probabil doar o teorie care să excludă cu totul corpul, la care, din cîte ştiu, nu s-a încumetat nimeni pînă acum.

Cazurile lui Sacks vizează, astfel, nu mecanisme şi funcţii, lobi temporali şi lobi occipitali, ci reconstituirea unor destine frînte (exterior) care îşi continuă, printr-o compensaţie uneori prodigioasă, calea. Sînt fiinţe căzute, aruncate în lume, în acelaşi fel ca oricare dintre noi. Muzicianul al cărui caz dă titlul cărţii este o „fiinţă schopenhaueriană“, păstrîndu-şi lumea de odinioară doar „ca muzică şi ca voinţă“. El îşi inventează muzici de reconstituire care să compenseze agnozia interioară: cîntece de îmbrăcat, cîntece de mîncat, cîntece de baie. Un fost marinar suferind de o distrugere neuronală este, pentru Sacks, „o fiinţă humeană“, un suflet pierdut şi despiritualizat de boală, „un ghem de senzaţii diferite care urmează una alteia cu o iuţeală de neînchipuit şi se află în perpetuă curgere şi mişcare“. Christine, doamna fără trup, este o „fiinţă wittgensteiniană“, lipsită de „ancora fundamentală, organică, a identităţii corporale“. Afazicii, sensibili la expresiile corporale, sînt „fiinţe nietzscheene“ pe figura cărora „grimasa spune adevărul“, la fel ca tourettiştii comici, plini de ticuri, a căror boală este considerată o îngrădire organică a libertăţii şi a accesului la sine. Fiinţele ataşante din lumea celor săraci cu duhul – idioţi dostoievskieni, inocenţi, transparenţi, integri şi demni – sînt „kierkegaardieni“, căci pot ajunge la adevărul divin pe altă cale decît cea intelectuală.

Şi totuşi, nu depatologizarea filozofică a neurologiei, cu toată plasticitatea şi adecvarea ei, îţi dă fiori în cartea lui Sacks, ci povestea. Povestea unei vieţi care începe ca orice viaţă, continuă (aproape) ca multe alte vieţi, pînă într-o „bună“ zi, cînd o ia cu totul razna.