● Mihai Zamfir, În așteptare, Editura Polirom, 2020.
Sînt conștient că rețeaua de aluzii, trimiteri și paralelisme culturale pe care o activează Mihai Zamfir aici nu poate sta, ea singură, drept qualité maîtresse a romanului În așteptare. Proza înseamnă, înainte de orice altceva, poveste, epic, desfășurare de fapte. Numai că, recunosc (s-ar putea să fie un capriciu vetust al meu, greu de împărtășit), gust cu infinit mai mare plăcere construcțiile în care pot urmări „cusăturile” (condiția: ața să nu fie albă) care țin împreună sensibilități dintre cele mai greu reconciliabile din epoci la rîndul lor distincte. Mă încîntă, de exemplu, să descifrez, în primul volum al Moromeților, felul în care Preda îl laminează pe Caragiale, cel din Cum se înțeleg țăranii, și îl „răstălmăcește”, polemic, pe întîiul Rebreanu. E fortifiant. Cum mi se pare că e și „dialogul” pe care Sadoveanu îl construiește, în Zodia Cancerului, cu cronica lui Neculce. Cărțile se nasc din cărți și nu e nevoie decît de o bună posesie a surselor pentru a identifica, pînă și în transcrierile nude ale experienței, germenii unei biblioteci decisive. E, acesta, unul dintre motivele care m-au făcut să-l citesc întotdeauna cu interes pe Mihai Zamfir și ca romancier, nu doar ca stilistician, critic și istoric literar: indiferent că se numește Flaubert, Nabokov, Laclos sau, la noi, Holban ori Ibrăileanu, modelul explicit nu lipsește din Educație tîrzie, din Fetița și din celelalte.
În așteptare ar părea să iasă din rînd, cel puțin la o primă vedere: e un roman solid, care are în centru Revoluția din ’89. Surprinsă nu din mijlocul evenimentelor (ca la Bogdan Suceavă, în Noaptea cînd cineva a murit pentru tine), nu cu toate simțurile încordate fantast (ca la Mircea Cărtărescu, în Orbitor), ci, aș zice, colateral, de locatarii unei case vechi din centrul Bucureștiului. Fiecare cu destinul său, cu ratarea sa, cu micimile și iluziile sale. Bătrînul domn Dissescu, urmaș al unuia dintre proprietarii de drept ai imobilului, își trăiește anii de pensie într-o continuă (și eroică) luptă cu frigul; mai tînărul Christi, cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară, își împarte viața între Capitală și Iași, unde trăiește o poveste de dragoste fragilă și ilicită; absolventă de Politehnică, sora lui vitregă, Ileana, încearcă să-și regăsească echilibrul după o despărțire amară; în sfîrșit, întruchipînd ridicolul (dar și vîna arivistă a personajelor din familia spirituală Păturică-Pirgu-Rațiu-Urmatecu), universitarul de căpătuială Airinei, conferențiar la Filosofie mai mult prin mariaj decît prin merit personal.
O lume în miniatură, s-ar putea spune, forfotind între parter, mansardă și cele două etaje ale casei din Intrarea Vergului. Rămînînd sever, Mihai Zamfir nu șarjează, totuși, nici protagoniștii, nici epoca. Aceasta din urmă e reconstituită din amănunte cotidiene, nu din stereotipuri, pînă într-acolo încît mă-ntreb dacă nu cumva în preistoria romanului nu și-au făcut loc și eventuale însemnări de jurnal autentice. O notație ca aceasta, de pildă, datorată lui Dissescu, pare dedusă direct din viață: „Se poate face ceva într-o casă pentru a uita că în cameră ți se dau doar zece grade Celsius? Nimic. Am încercat să ascult discurile mele preferate, din moment ce totuși aveam electricitate, și am constatat că nu suportam nici măcar o suită de Bach”. După cum mă întreb dacă nu cumva, fără să mai asume, ca pînă acum, un model singular și inechivoc, Mihai Zamfir n-a ales, de astă dată, să „dizolve” livrescul în substanța pe bună dreptate acaparatoare a romanului. Pentru că, oricît aș încerca să țin cont de inocentul joc al întîmplării, mi-e greu să nu bănuiesc, în țesătura relației dintre Christi și frumoasa ieșeancă Veronica („Verona, Venera, Vanover...”), un retuș al poveștii de dragoste eminesciene. Sau să nu fantazez în jurul prenumelui fostei soții a aceluiași Christi, Lelia. Același din Bunavestirea lui Breban, metabolizînd și el o metamorfoză și o „așteptare”. Cu deosebirea că aici iluminarea nu mai e mediată de un inițiat conjunctural ca Mihi-bacsi. Sterilul cercetător dă, în sfîrșit, peste un manuscris pasionant (Scrisorile... lui G.M. Cantacuzino) care-l scoate din letargie și care, mai mult, salvează cinci decenii de istorie irosită. În definitiv, le monde est fait pour aboutir à un beau livre.
Cosmin Ciotloş este critic literar și lector la Facultatea de Litere din București. Cea mai recentă carte publicată: Elementar, dragul meu Rache. Detalii mateine sub lupă, Editura Humanitas, 2017.
