Cine îl ştie pe Stéphane Audeguy din Teoria norilor (romanul său de debut, 2005) e greu să nu fi rămas cu amintirea unei proze feline în mişcări şi melancolice în ton, documentată istoric, răsucită eseistic, frumoasă, curajoasă şi imprevizibilă ca un poem – lucruri pe care te-ai bucura să i le recunoşti autorului ca amprentă personală. Argumente s-o poţi face ar fi, şi încă serioase, întrucît, iată, Noi, ceilalţi (al treilea roman al lui Audeguy) păstrează cam aceleaşi fire de urzeală de la debut. Nu mai e însă vorba despre nori, ci de Kenya neturistică, netrucată, cu istorii omeneşti ce pun viii şi morţii laolaltă, cu povestea unui francez de azi, venit la Nairobi să ridice cadavrul tatălui său, şi cu poveştile anonimilor care, acum mai bine de un secol, construiau o cale ferată de la Mombasa la Lacul Victoria. Audeguy convoacă timpuri paralele, scene disparate, contemplaţia meditativă şi nervul pamfletului amar, făcînd din proza sa un irezistibil loc de întîlnire şi experimentînd – în locul naratorului „omniscient“ – un soi de narator „global“ („noi, ceilalţi“, mărunţii anonimi, fantome ale memoriei vii). E o strategie interesantă, dă vrajă story-ului pe care cartea îl spune.
 
Iar dacă e vorba de cea mai frumoasă încheiere de frază din roman, cred că o găsiţi la mijlocul paginii 24: „...Mackinnon a dat faliment, dar trenul s-a făcut datorită lui, în faţa noastră mulţimea fantomelor şi mîinile lor rugătoare în noaptea Kenyei, luna pare să stea pe coroana unui copac“.