● Tratat despre obiceiurile, ceremoniile și infamia turcilor de Georg Captivus Septemcastrensis. Prima ediție în limba română, cu Prefața lui Martin Luther de la 1530. Traducere de Ioana Costa, studiu introductiv de Constantin Erbiceanu.
Tractatus de moribus, condictionibus et nequicia Turcorum a fost publicat pentru prima dată în 1481, la Roma. Tradus rapid în germană (1482-1483) – fiind aşadar în mod repetat incunabul –, pare să fi cunoscut mai apoi cîteva decenii de obnubilare, de vreme ce editorul din 1530 oferă publicului „o cărticică uitată despre religia şi obiceiurile turcilor“. Cel care spune hunc librum de religione et moribus Turcorum oblatum libenter accepi este Martin Luther, iar momentul este unul de cumpănă pentru Europa: primul asediu al Vienei, din toamna anului 1529. La sfîrşitul aceluiaşi an, Luther pregăteşte pentru publicare acest libellus, reluînd traducerea în limba germană şi prefaţînd-o cu cîteva pagini scrise de el însuşi în latină.
Despre autorul Tratatului („oricine va fi fost“, quisquis fuerit huius libri autor), Luther nu ştia mai mult decît dezvăluia textul însuşi. Pentru noi însă, acest „Anonim de la Sebeş“ sau „Student Romosan“ (din Romos, Romosz, Rumesdorf, Grossrumes) are un prenume, care a fost întregit toponimic: Georg Mühlbacher sau Georg Mühlenbacher (după denumirea germană a Sebeşului), Georgius de Hungaria, Georgius de Ungaria, Georg von Ungarn, Jörg von Ungarn, George of Hungary, Georges de Hongrie, Georgius de Septemcastris; li se adaugă supranumele care trimite la istoria personală a autorului acelui libellus: Captivus.
Datele de ordin personal se pot extrage din Tratat, pe de o parte, din Prolog, care prezintă compact evenimentul istoric ce a aşezat destinul autorului său pe un făgaş aparte şi, pe de altă parte, din biografia conturată treptat, cumva într-un plan secund, al autentificării informaţiilor prin credibilitatea datorată unui martor care şi-a petrecut două decenii din viaţă ca rob la turci.
Georg se născuse prin 1420 sau 1421, în provincia Septem castra. În 1436, sultanul Murad al II-lea, supranumit Koca, „cel Mare“ (tatăl celui aflat pe tron atunci cînd scrie Georg, Mehmet/Mahomed al II-lea, supranumit Fatih, „Cuceritorul“, după ce adăugase stăpînirii sale Constantinopole), a pătruns în ţinutul Septemcastrensis dintr-un impuls de moment, întărîtat de eşecul campaniei îndreptate împotriva Ungariei. Sentimentul acesta de neîmplinire se regăseşte în episodul trăit de Georg şi relatat cu destule detalii pentru a fi memorabil, dar suficient de sobru pentru a nu distona în Tratat. La vremea atacului turcesc, el se afla la Sebeş (Schebesch, Mühlbach în germană) la studii – împrejurare care justifică unul dintre numele sub care este cunoscut, „Studentul Romosan“. Cetatea, slab fortificată, primeşte să capituleze fără luptă, în condiţii prielnice, pe cît o îngăduia situaţia: urma ca oamenii să fie luaţi de turci fără a-şi pierde bunurile, cu promisiunea de a se întoarce dacă o vor fi dorit, avînd totuşi alternativa de a rămîne prin alte ţinuturi, unde ar fi căpătat pămînturi în proprietate. În scurtul răstimp lăsat pentru plecarea paşnică a locuitorilor, un nobil organizează un mic grup de rezistenţă, preferînd „să moară de o sută de ori decît să se dea pe sine, soţia şi fiii săi, pe mîinile turcilor“. Împreună cu cei care i s-au alăturat, s-a închis într-unul din turnurile cetăţii (cunoscut acum, în amintirea evenimentului din 1436, ca „Turnul Studentului“, în colţul sud-estic al zidului de apărare), pe care l-a fortificat cum a putut. Opţiunea era disperată şi avea să aibă un final tragic, asumat. Asaltul turcesc este acutizat de frustrarea trupelor, silite să privească ieşirea paşnică din cetate a locuitorilor, încărcaţi de bunurile lor, aşa cum se stabilise prin condiţiile capitulării. Toată furia belicoasă se îndreaptă împotriva acestui neînsemnat bastion al rezistenţei sebeşane, căruia îi dau foc. Singurul cîştig pe care îl mai puteau dobîndi era scoaterea, într-un tîrziu, a puţinilor supravieţuitori, pe jumătate morţi, pentru a fi apoi vînduţi negustorilor. Georg ajunge în felul acesta, în lanţuri, la Adrianopole, şi rămîne rob pînă în 1458.
Cei douăzeci de ani de robie (cam un sfert din viaţa lui Georg, care avea să moară la Roma în 1502, în mănăstirea dominicană Santa Maria sopra Minerva, unde se află mormîntul lui şi, nu mai puţin, manuscrisul acelui libellus) sînt – aşa o arată menţiunile presărate pe parcursul Tratatului – o continuă luptă cu lumea din jur şi cu sine, doborît cum era de deznădejde şi zdruncinat în credinţa creştină.
Experienţa robiei reprezintă imboldul de a scrie acest Tratat, care este un memento pentru sine, dar şi, în chip vădit, pentru toţi cei care ar avea nenorocul unei sorţi asemănătoare. Detaliile robiei – într-o spirală vie care se regăseşte de-a lungul tuturor celor douăzeci şi trei de capitole, flancate de Prefaţă, Prolog şi Mărturia finală – trec programatic într-un plan secund, pentru că esenţa scrierii Studentului Romosan este primejduirea credinţei creştine, asaltate de lumea musulmană.
Martin Luther găseşte în această cărticică argumentele echilibrate pe care zadarnic le căutase în Cribratio Alchorani a lui Nicolaus Cusanus. Prin credinţa de care dă dovadă, autorul Tratatului a devenit o sursă de autoritate pentru Luther, care are încredere în sinceritatea autorului. Chiar dacă faptele la care se referă sînt mărunte, ele îşi sporesc semnificaţia prin respectul pentru adevăr pe care îl vădesc.
Luther se foloseşte de cartea lui Georg Captivus pentru a redimensiona credinţa creştină. Acest libellus funcţionează ca o oglindă întoarsă pe care le-o pune dinainte creştinilor. Amintirile tinerelului aflat la studii la Sebeş, ajuns rob la turci – care încercase, cu o încăpăţînare nebunească, să fugă, căutînd totuşi, cu o prudenţă instinctivă, să se adapteze pentru a rămîne în viaţă –, i-au fost de folos lui Luther: dorea să înţeleagă el însuşi ce se întîmpla în vremea sa şi voia să le dea învăţătură contemporanilor săi.
Ioana Costa este profesor dr. univ. la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte publicată: Antichităţile noastre, Ratio et revelatio, 2013. Cele mai recente traduceri: Petrarca, Despre ignoranţă: a sa şi a multora, Polirom, 2016, şi Georg Captivus Septemcastrensis, Tratat despre obiceiurile, starea şi viclenia turcilor.
*****
Prefaţa lui Luther (1530)
Martin Luther către cititorul credincios
Har şi pace întru Christus. Am primit cu plăcere această cărticică uitată despre religia şi obiceiurile turcilor şi am hotărît, nu fără rost, după cum mi se pare, să o public cu mare grijă. Căci pînă acum, cu toate că voiam cu înfocare să cunosc religia şi obiceiurile mahometanilor, nu mi se oferea nimic altceva decît vreo respingere a Alkoranului şi „Cernerea Alkoranului“ a lui Nicolaus de Cusa: dar zadarnic vreau încă să citesc Alkoranul. Căci se părea că atît acela care respinge, cît şi cel care cerne vrea cu pioasă străduinţă să-i ţină pe creştinii simpli departe de Mahomet şi să-i păstreze în credinţa lui Christus. Numai că, în vreme ce se străduiesc prea mult să extragă unele lucruri pline de ruşine şi fără sens din Alkoran, care îndeamnă la ură şi pot împinge poporul către invidie, iar pe cele care sînt bune în el le trec cu vederea, fără să le respingă, sau le ţin ascunse, s-a întîmplat ca, fără a găsi destulă credinţă sau autoritate, să-şi răspîndească, fie din ură faţă de aceia, fie din neputinţa de a le respinge, propriile păreri.
Bărbatul acesta însă, oricine va fi fost autorul cărţii, pare să susţină cauza cu toată credinţa – credinţă prin care a dobîndit în ochii mei o atît de mare autoritate, încît să-l cred pe deplin că relatează cu sinceritate ce s-a întîmplat cu adevărat. Şi chiar dacă cele pe care le povesteşte sînt mărunte şi neînsemnate, iar eu aş dori mai multe şi mai de seamă, el înfăţişează totuşi lucrurile acelea mărunte şi neînsemnate cu fidelitate. Căci aşa le povesteşte, încît nu doar arată răspicat păcatele lor, ci le şi pune deopotrivă în faţă calităţile, şi aşa le laudă, încît îi ceartă şi îi mustră pe oamenii noştri în comparaţie cu aceia. Nu doar susţine cu credinţă faptele, ci le respinge cu tot sufletul şi cu tărie, pe cît s-a putut în vremea aceea. Acestea sînt, de bună seamă, semne neîndoielnice ale unui suflet curat şi sincer, care nu scrie nimic din ură, ci le povesteşte pe toate din iubire pentru adevăr. Căci cel care doar îl înfierează pe duşman şi doar îl acuză pentru faptele lui ruşinoase şi fără sens, dar le trece sub tăcere pe cele cinstite şi vrednice de laudă aduce cauzei mai mult vătămare decît sprijin. Căci ce este mai lesnicios decît a acuza unele care sînt vădit ruşinoase şi necinstite (care chiar singure se resping)? A le respinge însă pe cele limitate la o înfăţişare bună şi cinstită înseamnă a fi de folos cauzei. […]
