Dacă v-a turnat cumva plumb în aripi şi otravă în suflet revenirea fesenismului (sovietofil, mercantil, mediatic-scatofil) la putere în România;

dacă v-a isterizat noul triumf al secularului stîngism francez, a cărui raţiune supremă este „eliminarea privilegiilor“, nenorocitul egalitarism în numele căruia toţi pomii fructiferi din livadă ar trebui tăiaţi pentru ca iarba să poată respira, în sfîrşit, liberă(!);

dacă vă deprimă şubrezirea creştin-democraţiei în Germania, singurul sălaş european, alături de Anglia, unde încă subzistă străvechile principii privind ierarhia, tradiţia, respectul autorităţii, meritocraţia, cultul familiei, al eroilor ş.a.m.d.;

dacă vă înspăimîntă perspectiva unei Europe socialiste, lucrînd, ca-n Ferentari, pe principii de şatră omniaglutinantă şi atotpustiitoare („dă şi mie! dă şi mie!“);

dacă vă înnebuneşte arogantul spectru al Greciei, unde mentalităţile de nabab narcisiac duc inconştienţa trufaş, continental provocator, pînă la anularea şanselor de supravieţuire naţională;

dacă vă agasează corectitudinea politică şi vă isterizează discriminarea pozitivă;

dacă vă încercănează ascensiunea euro-planetară a anarhismului, troţkismului, bakuninismului, maoismului, castrismo-guevarismului şi brigadismului roşu;

dacă v-a venit să vă spînzuraţi văzînd că norvegienii sînt gata să-l trimită la un azil de lux pe monstrul care a asasinat cu sînge rece 77 de tineri;

dacă, pe scurt, vă simţiţi, ca mine, dezabuzat, dezosat, eşuat, sfîrîiac politic, nimiric etnocentric... şi altele asemenea faţă de noul, interneticul val al marxismului europlanetar, atunci deschideţi La naiba cu Picasso, de Paul Johnson, carte apărută recent la Humanitas, şi-o să vă liniştiţi dintr-odată.

Caaaalm. Nu e totul pierdut. Nu toată planeta e de stînga. Corectitudinea politică încă n-a reuşit să bage definitiv pumnul în gura cinstitei drepte. Neobositele echipe internaţionalist-provocatoare de zgomote bolşevizante sînt încă, slavă Domnului, departe de-a copleşi pămîntul de la calota glaciară pînă-n occupy-ul Wall Street-ului, cu ecouri „indignate“ din Lisabona, Roma şi Madrid pînă-n OTV-ul lui Dan Diaconescu.

Da, rezervaţi-vă o după-amiază cu Paul Johnson, omul care ne-a fericit acum cîţiva ani, tot la Humanitas, cu Intelectualii, autorul unei necruţătoare Istorii a lumii moderne plus O istorie a evreilor, şocîndu-ne apoi cu Viaţa lui Isus povestită de un credincios, pentru ca acum, în cîteva zeci de cronici şi eseuri, să-şi scoată strălucitor şi flegmatic la bătaie ironia subtil-elitistă, nepăsarea bătrînească, conservatismul, thatcherismul, antiegalitarismul, antifeminismul, antihomosexualismul, antisindicalismul. Altfel spus: fobia faţă de stîngismul care-şi propune cu orice preţ să sufoce pretutindeni tot ce va să zică valoare moral-religioasă şi identitate naţională, ethos tradiţional, rînduială, temeinicie, siguranţă, ierarhie şi autoritate.

La 84 de ani, fostul consilier al lui Margaret Thatcher, afirmat în anii ’50 la The New Statesman, rubricard în The Spectator din 1981 în 2009 şi decorat în 2006 de George W. Bush cu „The Presidential Medal of Freedom“, îşi permite cu straşnică nonşalanţă luxul unor afurisenii, să le spun aşa, la adresa stîngismului („to hell with Picasso“), delectîndu-ne cu pledoarii împotriva discriminării pozitive, a consumismului deşănţat şi dezumanizant, a resentimentarei anglofobii franţuzeşti (paradoxal dublată, aceasta, de o germanofilie deloc motivată istoric), cu şarje la adresa terorismului sindical, a evoluţionismului şi ateismului, a experimentalismului biotehnologic, a relativismului demitizant şi laxismului etic (conjugal, profesoral ş.a.m.d.), a nebuniei fariseice pe nume „hărţuire sexuală“, cea care deghizează adeseori fantasme direct proporţionale cu propensiunea pe care, chipurile, o condamnă.

„Obiectivul Universităţii din Pennsylvania – scria Paul Johnson în 1993 – pare să fie crearea unei atmosfere de teroare, în care albii să stea cît mai în umbră şi să facă sluj, în vreme ce militanţii negri fac legea. Dacă aşa stau lucrurile, eu cred că studenţii albi care nu vor decît să-şi vadă de studiile lor ar trebui să boicoteze de-a binelea acea instituţie, lăsîndu-i pe negri să ducă totul de rîpă.“ De altfel, universităţile îi par „nişte sere pentru toate felurile de extremism, de absurditate, de intoleranţă şi prejudecăţi, în care este inculcat aproape cu dinadinsul snobismul intelectual şi social prin care profesorii încearcă să le transmită studenţilor propriile păcate ale trufiei“.

Sigur că mall-urile sînt atrăgătoare şi eficiente, doar că „eu duc dorul acelor băcănii de stil vechi unde mergeam cu mama în copilărie: mirosurile pătrunzătoare, imensele şorţuri albe pe care le purtau asistenţii unsuroşi, iscusinţa uluitoare cu care tăiau brînza şi şunca şi legau pachetele arătoase pe care le ambalau drăgăstos (...) Copiii din ziua de azi nu mai au parte de nici una dintre aceste plăceri, cu toate că este adevărat că se distrează călătorind pe cărucioarele de cumpărături“.

În fine, lasă că „trăim într-o lume în care cinstea rămîne nerăsplătită, infracţiunea scapă nepedepsită iar ticăloşii ies cu faţa curată“, dar Paul Johnson (un familiar, în anii ’60, al lui Salvador Allende şi soţul unei experte guvernamentale în problemele IRA) are curajul că afirme că „sub cîrmuirea lui Pinochet economia chiliană a fost restaurată şi a devenit foarte prosperă – ţara este una dintre cele mai bogate din America latină“.

M-am bucurat să-l văd la Paul Johnson pe Michael Oakeshott citat pe acelaşi plan cu Karl Popper şi E.H. Gombrich. M-a şocat să-l văd tocmai pe Marx afirmînd că „evreii otrăvesc societatea în întregul ei“ (p. 62). Am fost de acord cu reticenţa la adulterini şi homosexuali (p. 98). M-am amuzat amar să-l văd grăbindu-se să-şi cheltuiască economiile, de vreme ce „gîndindu-mă că există un risc real să vină socialiştii la putere, m-am hotărît să cheltuiesc nişte bani înainte să aibă ei ocazia să mi-i confişte“. I-am admirat admiraţia faţă de mîndria spaniolilor („popor extraordinar de atrăgător, lipsit cu desăvîrşire de îngîmfare“), chit că nu sînt convins că Tratatul de la Maastricht ar fi chiar „un rău în toată puterea cuvîntului“ (p. 118). Am chicotit empatic răutăcios la şarja antifeministă de la p. 176, cu tirania (atît de excentric şi necondiţionat acceptată) a bărbaţilor creatori în lumea haute couture, ceea ce-i sugerează autorului „o conspiraţie urzită printre rînjete de les pédés, ca să vadă cît de departe pot merge mînînd femeile în sfera ridicolului“. Am luat act de „strădaniile discrete, viclene, dar hotărîte, ale autorităţii anglicane de a-i menţine pe catolici strict în postura lor de inferioritate (...) Încă este legală discriminarea catolicilor“ (p. 197 ş.u.). L-am văzut catalogat pe Bonaparte drept un „flagel alungător al tuturor lucrurilor bune şi venerabile“, m-a încruntat afirmaţia că „în Marea Britanie majoritatea profesorilor universitari le prezintă studenţilor capitalismul ca pe o activitate îngrozitor de materialistă, caracterizată prin lăcomie şi necinste“, după cum m-au revoltat excesele comise frecvent în siajul Legii Protecţiei Copilului, din 1989, la adăpostul căreia „bandiţii de-o şchioapă“, chiar şi cînd săvîrşesc omoruri, rămîn nepedepsiţi, rîzîndu-le tuturor în nas, „ceea ce se întîmplă din ce în ce mai des“ (p. 232).

O lectură răcoritoare precum paharul de bragă din copilărie. La naiba (nu doar cu Picasso), poate că n-o fi totul pierdut!

Dan C. Mihăilescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Oare chiar ne-am întors de la Athos?, Humanitas, 2011.