● Mihail Bulgakov, Viaţa domnului de Molière, traducere din limba rusă de Natalia Cantemir, Colecţia "Raftul Denisei", Editura Humanitas Fiction, 2013.
În 1932, cînd s-a apucat să scrie Viaţa domnului de Molière, Bulgakov era de trei ani pe lista autorilor interzişi de cenzura sovietică. Scrisorile adresate de autorul rus lui Stalin personal (trei la număr) şi guvernului URSS (una singură, dar uriaşă pentru istoria disidenţei asumate) îi aduseseră „petentului“ o slujbă la Teatrul de Artă din Moscova, dar n-aveau să-i aducă şi ridicarea interdicţiei de a fi publicat sau de a i se pune în scenă piesele. Viaţa domnului de Molière va ajunge la tipar abia în anii ’60 – la fel ca Maestrul şi Margareta –, adică după mai bine de două decenii de la moartea lui Bulgakov.
În varianta maestrului de la Moscova, reconstituirea biografiei lui Molière – cu serioase documentări la bază, dar şi cu intervenţii de spiriduş ficţionar în depănarea poveştii – e, de fapt, un roman al jocurilor complicate pe care artistul se vede nevoit să le joace cu puterea vremii sale. Molière încingea, prin piesele lui, un război de uzură cu aristocraţia fandosită, cu întreaga doctorime franceză şi întregul cler, dar ştia, pe de altă parte, să se bucure de favorurile regelui Ludovic al XIV-lea (pe care, de vreo două ori, l-a şi convins să „performeze“ pe scenă). Molière era cenzurat şi iertat, stîrnea scandaluri şi simpatii, ironiza cu o mînă şi linguşea temeinic cu cealaltă, pentru a fi lăsat să se facă auzit. Cu cît cenzorii sau literaţii îi refuzau mai înfierbîntaţi un loc sub soarele artei, cu atît mai abitir el se îngrijea să-şi menţină protecţia Regelui Soare.
Bulgakov nu pomeneşte nimic despre ipoteza lui Pierre Louÿs din 1919 – susţinută de unii şi azi, după atente studii stilistice –, cum că Molière şi-ar fi scris o bună parte din piese cu mîna lui Corneille. Nu asta îl interesează pe Bulgakov, ci comedia dramatică pe care Molière a trebuit s-o joace pe pămînt pentru a nu-i fi refuzată ieşirea în scenă. Şi pe care el, Bulgakov, a ratat-o.
