De multe ori am scris pentru Dilema lucruri fără nici o legătură cu imediatul. Mi-am reproşat-o deseori. O revistă, fie şi culturală, fie ea chiar atît de nuanţată şi de liberă precum Dilema veche, nu are rost să publice texte care să nu privească, măcar de departe, ceea ce se numeşte, cu o vorbă pretenţioasă, dar potrivită totuşi, "viaţa cetăţii" sau a ceea ce om forma noi astăzi. Ce rost are să menţionezi (nu cu prea mult şart) teme mistice, cînd situaţia în teren îţi dovedeşte inadecvarea: incultura religioasă e mare, învăţămîntul religios nu îşi prea găseşte soluţii viabile, indiferenţa europeanului faţă de domeniu creşte? Ce rost are să vorbeşti despre dimensiunea de cunoaştere a religiei, cînd oamenii caută îndeobşte acolo puţină securitate, mîngîiere, o sociabilitate mai caldă decît cea a societăţii mari? Ce rost are să îi numeşti pe "nebunii Duhului" cînd două biete femei cu mintea rătăcită nu îşi găsesc loc în sistem şi dau materie pentru faptul divers: una pentru a fi fost primită în mînăstire şi a fi pierit acolo, alta pentru a nu fi fost primită şi a fi făcut să piară o figură spirituală admirată? Ce rost are să tot aminteşti de universalitatea oricărei mari religii, cînd autorităţile ortodoxe ţin să ridice o catedrală a neamului? Ce rost are să vorbeşti despre convergenţa religiilor cînd conflictele alimentate cu combustibil religios umplu lumea şi jurnalele de ştiri, dîndu-şi în fiecare zi porţia dezolantă de victime?Pe scurt, ce rost are să aluneci în "inactualităţi", cînd actualitatea fiecărei zile e, în privinţa religiosului, atît de pestriţă în mutaţii, de bogată în crize, de consistentă în inerţii, de urgentă în nevoia de remedii concrete? Mă întreb. E poate, din parte-mi, o vinovată tendinţă de evaziune. Dar e şi convingerea timidă că puzderia de probleme urgente nu are nevoie, în acest domeniu, numai de comentarii directe, aplicate, cu adresă evidentă la fenomenele în cauză. E speranţa că temele "teoretice", "de principiu", propuse în lumina înmănucheată a tradiţiilor spirituale, pot servi pur şi simplu prin referinţa pe care o menţionează, prin mutarea gîndului într-un alt orizont din care ar putea decurge o privire mai detaşată, mai amplă, mai lucidă. (Ştiu că nu fac asta cu prea multă iscusinţă şi am fost întotdeauna recunoscătoare Dilemei, acum vechi, că îmi acceptă asemenea texte.) Lăsînd la o parte cazul meu, mă întreb dacă "inactualitatea" nu are dreptul la cîte o apariţie - iute, verticală - în şuvoiul marilor şi micilor chestiuni perindate în atenţia publică. Nu e oare util ca acea actualitate densă, care nu piere şi nu se modifică, să fie prezentă - pentru o clipă, ca un reper - în actualitatea care curge, caleidoscopic, dar prea adesea monoton, purtînd crizele, obiectivele, reprezentările, speranţele noastre? Nunc stans ar putea da ceva tărie şi savoare atunci unanimului nunc fluens.Cînd zic actualitate de tipul lui nunc stans nu mă refer la aspectele religiei care au, într-un fel sau altul, drept de prezenţă în dezbaterea publică: religia ca dătătoare de identitate (inclusiv naţională), ca valoare culturală, liant comunitar, educator moral, organism caritativ. Nu mă refer nici la religia invocată, pe o întinsă claviatură, în interes politic. Mă refer cu atît mai puţin la umbroasele pulsiuni ale unor oameni pentru care credinţa e arma infailibilă, doar de ei posedată, cu care vor să disciplineze, dacă se poate total, societatea - religia cu care eşti admonestat dacă te abaţi de la "adevărul lor". Mă refer la o actualitate a lucrurilor spirituale, dezbrăcată, asemenea omului drept din Republica, de veşmintele utilităţii sociale a religiei. Dreptul ei de prezenţă în atenţia, în interogaţia publică, a devenit astăzi problematic. Dar în zorii modernităţii, la sfîrşitul secolului al XV-lea, Pico della Mirandola se oferea să organizeze pe banii săi o uriaşă întîlnire publică între savanţii Bisericii şi savanţii laici. Ea ar fi urmat să dezbată cele nouă sute de teze ale sale privind cunoaşterea sacră, o prisca theologia, regăsită, convergent, în creştinism ca şi în vechile înţelepciuni, religii şi ştiinţe, o philosophia perennis. În Discurs despre demnitatea omului, adresat "venerabililor Părinţi" ai Bisericii, unde pledează pentru proiect, el spune că darul definitoriu cu care e învestit umanul stă în libertatea de natură. Omul nu a primit loc pe nici una din treptele creaţiei; îşi poate alege, prin felul cum îşi construieşte viaţa, în ce regn să se aşeze, ce regnuri să acopere. Dar nobleţea lui specifică îi cere să parcurgă toată scara, să atingă, prin studiu, disciplină interioară şi iubire contemplativă, capătul scării, inteligenţele cherubinice şi să se unească cu Dumnezeu. Plin de un entuziasm tînăr, de un avînt într-adevăr renascentist, Pico repetă persuasiv, înaripat: "să urcăm (căci putem)!" Pentru el, asta era o problemă urgentă, importantă, esenţială, demnă de dezbatere publică.Biserica a fost cam mefientă faţă de tezele lui şi, în loc de dezbatere, a urmat o condamnare, ridicată la moartea papei Inocenţiu al VIII-lea. Azi nu se mai pronunţă condamnări canonice. Dar gustul pentru dezbaterea ori menţiunea publică a chestiunilor spirituale, în actualitatea lor perenă, s-a anemiat - de o parte stă un dogmatism religios sigur de sine, pentru care nu mai e nimic de discutat; de alta, o indiferenţă politic corectă faţă de religie, care priveşte cu suspiciune orice referinţă absolută. Însă, dincolo de ele, există azi libertate a cuvîntului (inclusiv pentru lucrurile spirituale) şi există o mulţime de oameni care nu sînt atît de net instalaţi ideologic, care nu sînt "rezolvaţi". Aşa încît, posibilitatea dezbaterii pe temele actualităţii perene, neconjuncturale, ale "actualităţii inactuale" rămîne deschisă în spaţiul public. A vorbi despre atare teme nu înseamnă neapărat evaziune, dezinteres faţă de "problemele reale", "fugă de lume", sustragere de la responsabilităţi, refugiu în interioritate.O anumită concepţie asupra creaţiei consideră că Dumnezeu nu a făcut lumea lucrînd ofensiv, către şi într-un domeniu din afara Lui. Prezentă mai ales în mistica iudaică din secolul al XVI-lea, dar şi în alte tradiţii, această concepţie consideră că prima mişcare divină ce conduce la creaţie constă în concentrarea lui Dumnezeu, în "contracţia" sa, care lasă astfel un spaţiu pentru desfăşurarea lumii, un teritoriu unde să poată rezista o fiinţă care nu are realitatea Lui tare. Hölderlin spunea că Dumnezeu i-a creat pe oameni precum oceanul continentele: retrăgîndu-se. Nu este vorba despre o mişcare stînjenitoare, prin care Dumnezeu "se strînge puţin" ca să facă loc şi creaţiei. Dumnezeu se cufundă în propriul lui abis, se retrage în misterul lui insondabil, infinit, dezgolind în urma sa un ţărm. Din inima acestui miez întunecat de mister ţîşnesc apoi Lumina şi Cuvîntul prin care lumea e instituită şi organizată. Orice faptă umană eficace ar trebui, conform acestei concepţii, să urmeze pilda Creatorului: să îşi aibă sursa, să îşi primească suflul din acea actualitate perenă a interiorităţii divine. Ori să rămînă măcar atentă la ea.