Se ştie ce agitaţie a stîrnit discursul de la Regensburg al Papei Benedict al XVI-lea, dat fiind citatul bizantin unde islamul era caracterizat drept o religie unită nu cu raţiunea, ci cu forţa. Una dintre reacţiile cele mai aplicate a fost scrisoarea deschisă adresată Papei de un grup de responsabili şi de învăţaţi musulmani. Ei afirmau, printre altele, că "a-i obliga pe alţii să creadă - în cazul că acest lucru ar fi cu putinţă - nu-i este plăcut lui Dumnezeu, iar El nu iubeşte sîngele". Reluînd o temă coranică, ei adăugau: "credinţa în Dumnezeu nu e proprietatea nici unei comunităţi religioase. Potrivit învăţăturii islamice, toţi adevăraţii profeţi au predicat acelaşi adevăr feluritelor popoare în epoci diferite. Legile pot fi diferite, dar adevărul e neschimbat." Rămîne, desigur, ca această lucidă doctrină referitoare la convergenţa religiilor şi la libertatea credinţei să fie pusă, metodic şi larg, în practică. Dacă e afirmată doar ca literă dogmatică, fără a inspira discursul public, judecata situaţiilor socio-politice, imaginea de sine şi imaginea celuilalt, mentalitatea comunităţilor şi proiectele de societate, atunci ea e doar ornament justificativ, piesă prăfuită din inventarul lozincilor fără acoperire. Dacă e invocată doar pentru a-i da lecţii celuilalt religios şi nu e întoarsă, ca oglindă, asupra propriului comportament, ea nu va ajuta dialogului, mult invocat, al credinţelor. Se va rîndui doar printre instrumentele, birocratic manipulate, ale unei palide, sterile corectitudini religioase.Papa Benedict al XVI-lea este şi el adeptul dialogului. În discursul de la Regensburg afirma chiar că - spre a da raţiunii umane orizontul complet, universal pentru care e făcută - trebuie ca teologia, alături de "marile intuiţii ale tradiţiilor religioase" şi de filozofie să fie recuperate ca drumuri de cunoaştere, ca manifestări ale Logosului. "În acest mare Logos", spunea el, "în această amplitudine a raţiunii, ne invităm interlocutorii la dialogul culturilor." Dialog al credinţelor sau dialog al culturilor religioase cu creştinismul, unica religio vera? Declaraţiile şi gesturile simbolice ale Papei se situează cînd pe un versant, cînd pe celălalt. După ce incendiul reacţiilor post-Regensburg a fost domolit, Papa s-a rugat împreună cu muftiul Turciei, în Moscheea Albastră, într-o respectuoasă îndreptare spre Mecca. Gestul a fost comparat cu cel al Papei Paul al VI-lea care, în Sfînta Sofia, a anulat împreună cu Patriarhul ecumenic al ortodoxiei reciproca excomunicare de acum un mileniu. Ambele gesturi ţineau de recunoaşterea, de asumarea colegialităţii religiilor. Iar Benedict al XVI-lea pune accentul pe exigenţa ca dialogul să se petreacă între interlocutori reali, cu o identitate religioasă puternică, fără compromisuri şi fără vag în doctrina şi în crezurile lor.De curînd însă, această exigenţă a condus la o hotărîre care riscă să producă "o entorsă dialogului", potrivit expresiei lui Henri Tincq (Le Monde, 11 iulie 2007). În 7 iulie, Vaticanul a autorizat, spre satisfacţia grupării integriste catolice, o mai largă posibilitate de oficiere a liturghiei în limba latină, adică a versiunii tridentine ce avea curs înainte de modernizările inspirate de Conciliul Vatican II. În parohiile unde există un grup de credincioşi ataşat tradiţei liturgice vechi, ea poate fi adoptată acum fără a mai cere autorizaţia episcopului locului. Prin hotărîrea sa, Papa răspunde, poate, unei aşteptări, unei necesităţi în viaţa catolicismului actual: a da un plus de libertate comunităţilor religioase, ceea ce ar atenua stricta, poate prea apăsătoarea organizare ierarhică a Bisericii romane. Pe deasupra, decizia poate fi privită ca o acceptare a diversităţii rituale şi, desigur, ca recuperare a bogăţiei, a adîncimii, a frumuseţii simbolice a tradiţiei, după modernizarea, poate prea abruptă şi autoritară, decisă de reforma liturgică din 1970.Pe de altă parte totuşi, catolicii liberali şi adepţii ecumenismului au perceput-o ca un gest de încurajare a ultraconservatorilor, ca un pas înapoi faţă de deschiderile Conciliului Vatican II. Atît ei, cît şi unii reprezentanţi ai tradiţiei iudaice sînt alertaţi de faptul că liturghia tridentină, pasibilă acum de o mai largă oficiere, cuprinde în slujba din Vinerea Mare o rugăciune "pentru convertirea evreilor". În varianta ei veche, ea se referea la "evreii perfizi", ceea ce hotărîrea Papei Benedict al XVI-lea exclude, adoptînd formularea intermediară, datorată Papei Ioan al XXIII-lea, iniţiator al dialogului cu iudaismul: "Să ne rugăm pentru evrei, pentru ca Domnul Dumnezeul nostru să ridice vălul de pe inimile lor şi să le îngăduie să îl recunoască pe Iisus Christos." Reforma liturgică decisă în 1970 de Paul al VI-lea dă un nou text rugăciunii, care îndepărtează afirmaţia inclusivistă, recunoscînd tradiţia iudaică în specificitatea şi în calea ei proprie: "Să ne rugăm pentru poporul evreu, primul care a auzit Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru ca el să continue să crească în iubirea numelui Lui şi în credinţa legămîntului Său".Prin acest punct anume, decizia lui Benedict al XVI-lea introduce o stînjenitoare ambiguitate în ce priveşte dialogul identităţilor religioase puternice. Sînt priviţi evreii şi tradiţia iudaică drept parteneri întregi, colegiali, de dialog sau drept interlocutori aşteptaţi a se conforma la un moment dat, fie şi la sfîrşitul timpurilor, credinţei creştine? Ambiguitatea conţinută de "exigenţa identităţilor tari" e agravată de un text, din 10 iulie, datorat actualului Prefect al Congregaţiei pentru doctrina credinţei, urmaş al lui Joseph Ratzinger în conducerea instanţei care stabileşte dreapta învăţătură catolică. Textul reia poziţia din declaraţia Dominus Jesus, afirmînd intransigent că numai Biserica catolică are calitatea deplină de Biserică universală şi mijloacele integrale de mîntuire, că numai ea păstrează toate datele creştine instituite în origini de Christos, spre deosebire de Bisericile ortodoxe care, neprimind primatul Papei, pot fi considerate doar Biserici locale, sau de comunităţile protestante care nici măcar nu pot fi calificate drept Biserici, ci doar drept comunităţi ecleziale.Exigenţa dialogului între identităţi religioase puternice virează aşadar spre afirmarea unei singure identităţi tari, care priveşte celelalte tradiţii religioase - fie ele intracreştine sau extracreştine - prin prisma inclusivismului sau a diminuării. Paşii dificili ai colegialităţii din ultimul sfert de veac sînt astfel adumbriţi, chiar dacă traseul lor nu mai poate fi şters din mentalitatea religioasă actuală. E de sperat totuşi că tensiunea între tradiţionalism şi intransigenţă, pe de o parte, ecumenism creştin şi colegialitate a religiilor, pe de altă parte, va conduce dialogul credinţelor nu la blocaj, ci la o elucidare a identităţii religioase. La înţelegerea faptului că, din originile lor, din vechimea lor transtemporală, religiile nu sînt "proprietăţi în litigiu" ale grupurilor umane, ci căi desfăşurate de un Acelaşi pentru a-L întîlni.