Antichitatea a fost ieri
Un articol din Le Monde (19 aprilie 2005, p. 27) vorbeşte despre statutul - comercializabil sau nu - al monumentelor Greciei antice. Disputa ne interesează mai puţin aici. Mult mai interesante sînt două indicii pe care articolul ni le furnizează despre, renăscută, dorinţa de familiarizare cu clasicitatea a lumii contemporane, în secţiuni întîmplătoare în fond, ale ei. Primul indiciu ne vorbeşte despre dorinţa firmei Vodafone de a găzdui o cină pentru 150 dintre conducătorii ei în porticul lui Attalos din Agora ateniană. Al doilea indiciu ne vorbeşte despre Rhodos şi despre dorinţa cea mai mare a unui primar de pe insulă, în fine realizabilă mulţumită unei conjuncturi. În joc este nici mai mult nici mai puţin decît reconstruirea colosului din Rhodos, prăbuşit în 227 î.Chr. ca urmare a unui cutremur extrem de violent. O superproducţie filmică, pe numele ei O Jerusalem, de Elie Choraqui, pe cale de a se turna acolo (dacă, fireşte, vor binevoi să avizeze avizatorii greci care sînt, probabil, rude de sînge cu cei autohtoni în a interzice monumentelor să aibă vreo viaţă contemporană, alta decît aceea de mamuţi congelaţi), a redeschis discuţia cu privire la refacerea dezastrului de acum peste două milenii. Argumentele primarului sînt solide şi ţin deopotrivă de identitatea locală, ca şi de atracţia turistică: una e să intri cu feribotul într-un port grecesc oarecare şi alta să o faci pe sub picioarele unui colos care se prenumăra, la vremea sa, printre minunile lumii antice. Avem aşadar două cazuri: un monument antic existent, ba, mai mult, proaspăt restaurat, care este rîvnit drept topos al unei cine de întreprindere; apoi, avem cazul unui monument despre existenţa căruia există date sigure, furnizate deopotrivă de texte ca şi de arheologia submarină, a cărui absenţă pare să dateze de "ieri" şi, prin urmare, ar trebui supus reconstrucţiei. În amîndouă cazurile avem de-a face, din raţiuni diferite, cu o aceeaşi relaţie de "intimitate" temporală şi spaţială cu monumentul antic, care poate fi supus imediateţii unor acţiuni cotidiene obişnuite: adăpostirea în vederea nutririi şi repararea în vederea re-conferirii de statut simbolic unei comunităţi. Dar cea mai stranie relaţie cu trecutul ne-a propus-o tot Grecia, nu cu mult în urmă, dacă e să judecăm după standardele a ceea ce înseamnă "ieri" acolo. Pentru a explica semnificaţia gestului contemporan, trebuie, la rîndul nostru, să ne întoarcem în timp pînă "ieri" şi să citim introducerea la una din cărţile de arhitectură ale lui Vitruvius. Iertaţi-mă pentru deturnarea de la lectura blîndă, dar mi se pare important să deschid aici o paranteză. Vă rog să credeţi că, în ciuda existenţei unei preafrumoase traduceri româneşti postbelice, a lui G.M. Cantacuzino şi Grigore Ionescu, şi a unei ediţii în format mare, cu planşe, în fine, în ciuda faptului că este cartea fondatoare a arhitecturii, ea nu este citită de mai nimeni în biblioteca UAUIM. E o carte singură şi frumoasă, ca mai toate cărţile bune, astăzi. Eu i-am tăiat paginile acum zece ani, pe cînd scriam ceea ce va fi devenit ulterior Visul lui Ezechiel. Este una dintre multele ne-izbînzi ale carierei mele didactice faptul că - încă - nu am reuşit să conving pe nimeni - dimpotrivă, am enervat cu insistenţele mele - asupra necesităţii imperioase a unui curs despre tratatele de arhitectură, de la Vitruvius la Le Corbusier, Venturi şi Koolhas azi. Despre ce altceva să vorbim, la începuturile filogenetice ale profesiei, decît despre înseşi începuturile ontogenetice ale acestei profesii? Să ne întoarcem însă la Vitruvius şi la personajul său Deinocrates. Ceea ce ne înfioară în cele ce urmează: Arhitectura învăluie fiinţa şi, precum veşmîntul, este "croită" cel mai adesea pe măsura celui dinlăuntru: zeu, dacă e templu, şi om, dacă este locuinţă. Măsura este aici un cuvînt-cheie. Închipui o casă pentru zeu? - cată atunci să arăţi aceasta: zidărie ciclopică, sfîntă a sfintelor, nemăsurare şi absenţă întunecată. Alteori, templul hipetru (fără plafon şi acoperiş), Vitruvius ne-o spune, este pentru stăpînii luminii şi ai cerului în genere, unde cella rămîne deschisă, pentru ca ochiul zeiesc să se privească pe sine. Oricum ar fi, trebuie ţinut seamă despre scara altarelor: "pentru Jupiter şi toţi ceilalţi zei cereşti, să fie cît mai ridicate. Pentru Vesta şi pentru zeii Pămîntului şi ai Mării să fie aşezate mai jos" (Vitruvius, IV,9: 3-4), astfel încît zeul să se reflecte în chipul casei sale. Această adecvare a scării arhitecturii la menirea sa - "măsura absolută" (Michelis: 1982, 208) - are de-a face cu măsurile fiinţei/corpului dinlăuntru. Dar nu asemenea proiecte reprezintă reţeta monstruozităţii, ci antropomorfizarea peisagiului însuşi, un hybris încă mai violent. Această terraformare - luare în deşert, în răspăr a facerii, aici văzută ca incompletă - îşi are probabil cel mai lămuritor exemplu în viziunea lui Dinocrate. Acesta i-a propus lui Alexandru sculptarea muntelui Athos în chip de statuie ţinînd în stînga un oraş, iar în dreapta un bol în care să se fi strîns toate apele muntelui. Asemenea viziune este numită de Oechslin, parafrazîndu-l pe Josef Ponten din a sa Architektur die nicht gebaut wurde (1925), o "idee monstruoasă în chip babilonic, colosală în chip oriental" (1993: 473). Ea a generat interpretări dintre cele mai felurite, de la Filarete şi Alberti la Fischer von Erlach. Un soi de împliniri parţiale, desfigurate, ale sale pot fi considerate colosul din Rhodos, statuile de preşedinţi sculptate în Mount Rushmore, Palatul Sovietelor şi Canalul Volga-Don, cu giganţii Stalini veghind terraformarea URSS prin munca silnică a deţinuţilor politici. Avem în ideea lui Dinocrates un exemplu originar al frisoanelor de gigantism care străbat din vreme în vreme arhitectura. Sînt ele forme paranoice de antropomorfism, sau reziduuri ale vremilor cînd pămîntul era locuit de uriaşi, ei înşişi un proiect iniţial, avortat, de umanitate? Din perspectiva relaţiei chip-trup/arhitectură, gigantismul şi nelimitarea declamă, de regulă, voinţa puterii de a fi reprezentată prin zidiri ne-umane. Alexandru a refuzat propunerea lui Dinocrates, dar urmaşii săi vor fi mai atenţi la propuneri similare, de nu le vor fi provocat ei înşişi. Oraşul urieşesc al lui Dinocrates se voia imaginea definitivă a imperiului alexandrin, expresia edificată a acestuia. În chip paradoxal, modelul corporal aici nu este nici omul generic, nici îngerul cu trestia, măsurătorul Ierusalimului ceresc, ci nemăsurarea. Iată fragmentul în care, din textul vitruvian, respiră vocea lui Dinocrates: "Căci am plănuit să sculptez muntele Athos în chip de statuie bărbătească, punîndu-i în mîna stîngă zidurile unei cetăţi uriaşe, iar în cea dreaptă o cupă care să primească apa tuturor rîurilor din acest munte, pentru ca din ea să se verse în mare." Vitruvius (II, Prefaţă, 2). Acum iată ştirea publicată şi la noi de România literară (41/16-22 octombrie 2002): "O fundaţie greco-americană a iniţiat proiectul de a ciopli pe versantul unui munte din nordul Greciei un portret gigantic al lui Alexandru cel Mare. Conform promotorilor ei, această sculptură de 80 de metri înălţime şi 57 lăţime Ťar întări caracterul grec al Macedoniei» şi ar atrage turişti (ansamblul, care va costa cam 30 milioane de euro, prevede în preajmă un muzeu, un amfiteatru şi parking).Versiunea elenică a muntelui Rushmore a obţinut aprobările oficiale, dar nu toţi sînt încîntaţi (...), iar arheologii şi ecologiştii o consideră de-a dreptul monstruoasă şi ameninţă cu sesizarea Justiţiei". Mă veţi crede acum cînd invoc actualitatea cea mai strictă a tuturor celor din vechime?
