Mai devreme sau mai tîrziu, toți ne confruntăm cu aceeași problemă: ce facem cu pacienții, rude sau prieteni, aflați în stadiul terminal? Încotro? De cele mai multe ori, familia este depășită de situație.
Ei bine, aici ar trebui să se probeze reversul formulei de calitate a vieții printr-o calitate, nu mai puțin sugestivă, a finalului de viață. La fel de puțin cum ne influențăm propria naștere, tot astfel nu știm cînd și mai ales cum urmează să murim. Banalitatea acestei constatări este concurată doar de drama prin care trec nenumărate familii cu membrii lor aflați în stadiul terminal. Păstrînd simetria dintre începutul și sfîrșitul vieții, așa cum ne pregătim pentru venirea pe lume a copilului, trăind febrilitatea bucuroasă a întîmpinării unei minuni, tot astfel ar fi de așteptat să putem să ne pregătim pentru întîlnirea cu dincolo. Din păcate, puțini sînt în situația de a vedea sereni apropierea finalului. Lăsăm la o parte aici morțile subite sau „fericite“, adică neprecedate de suferință îndelungată sau de infirmități umilitoare.
Sigur, dacă ar fi să ne alegem felul morții, cea spontană, fără avertisment, este preferata majorității covîrșitoare. Brusc, „bursa“ vieții, cea pe care o primeam zilnic, nu se mai virează. Inima se oprește și contul rămîne nealimentat. Viața intră, pentru a spune astfel, în incapacitate de plată. Cum însă, de la un caz la altul, moartea este un proces care avansează lent, dureros, limitîndu-ne treptat bucuriile cotidiene, răpindu-ne din autonomie și puterea de a hotărî, gestionarea acestui ultim capitol se dovește inevitabilă. Din angoasă sistematic reprimată și din teamă consecvent ocolită, moartea devine ultimul și cel mai important eveniment al vieții în trup. Evident, nu trebuie să fii religios pentru a înțelege, fie și sumar, că ceva dincolo de noi se consumă cu noi înșine, că nu ne aparținem în întregime.
De cîteva decenii deja, scopul major al medicinei nu mai rezidă atît în terapia fără rest a bolii, cît în asigurarea a ceea ce limbajul de specialitate numește ceea ce aminteam la început: calitatea vieții. Formula exprimă suma capacităților și funcțiilor care fac viața posibilă la un grad cît mai înalt de satisfacție personală și socială. De aici și mutarea accentului de pe medicație, indispensabilă în continuare, pe tot felul de soluții tehnice sau dispozitive. Concret, un cardiac cu stimulator, de pildă, își duce viața în condiții mai bune decît fără pacemaker. Este în stare să facă efort, să muncească, să fie util altora și să se simtă împlinit. La fel, o persoană cu dificultăți de auz, dar avînd o proteză auditivă, nu va fi exclusă, se va putea duce la teatru, va asculta știrile și se va uita la filme alături de ceilalți din familie.
Altfel spus, fenomenul inevitabil al îmbătrînirii este acompaniat de o seamă de intervenții prin care nu se combat cauzele – ar însemna să fi descoperit elixirul tinereții! –, ci efectele, ameliorînd slăbiciunile și suplinind lipsurile. Marele avantaj al conceptului rezidă în lărgirea perspectivei dincolo de limitele stricte ale biologiei: la orice vîrstă, la 10 sau la 100 de ani, viața trebuie să aibă o anumită calitate conformă, în cele din urmă, demnității fundamentale a omului. Cu alte cuvinte, pe măsură ce înaintăm în vîrstă, ar trebui să găsim instituții, persoane calificate și însoțitori de drum care să ne ajute, să ne asiste, să ne facă restul vieții suportabil, fie că este vorba de măsuri paleative, fie că ne împiedică să ne adîncim iremediabil în neputințele legate de acest ultim capitol.
În aceste condiții, nu este deplasat să vorbim și de calitatea morții, pandant al calității vieții. Demersul este cu atît mai justificat cu cît, la ora actuală, sistemul de asistență pentru pacienții muribunzi și medicina paleativă sînt în România într-o fază incipientă. Am avut nevoie de două decenii pentru a rezolva satisfăcător problema începutului vieții, a copiilor abandonați și instituționalizați. Se prea poate să avem nevoie de încă douăzeci de ani pentru a înțelege complexitatea sfîrșitului vieții. Pregnant formulat, nu ne vom putea considera o țară civilizată atîta vreme cît la noi moartea survine în termeni cinici. Abandonat de indiferența sistemică și lăsat în grija exclusivă a unei familii neputincioase, material și emoțional deopotrivă, pacientul terminal face experiența amară a gradului de dezumanizare la care am ajuns după o jumătate de secol de comunism „vital“ și după o tranziție confuză.
