Cele două infinităţi ale textului
despre o conferinţă a lui Moshe Idel De curînd, Centrul de Studii Ebraice de la Universitatea din Bucureşti a găzduit, graţie lui Andrei Oişteanu, o conferinţă a profesorului Moshe Idel asupra teoriei Textului sacru în curentele mistice ebraice. La savoarea materiei principale, expunerea a adăugat bobul picant al afinităţilor reductive pe care deconstructivismul postmodern le întreţine, adesea extrem de mediat, cu modul de lectură şi de interpretare proprii Cabalei. Născut în România, Moshe Idel, eminent specialist în gîndirea mistică ebraică, este succesorul perfect al lui Gershom Scholem. Perfect fiindcă valorifică formidabile intuiţii şi linii de studiu scholemiene, luînd în acelaşi timp distanţă critică faţă de anumite teorii ale maestrului şi propune alternative, perspective noi de studiu, precum cea panoramică. O seamă dintre cărţile lui Moshe Idel - profesor la Universitatea din Ierusalim, cercetător la Institutul Shalom Hartman, visiting professor la Universităţile Yale, Harvard, Princeton, la Écoles des Hautes Études - au fost traduse în româneşte. Printre ele: Mesianism şi mistică, trad. Ţicu Goldstein, Editura Hasefer, 1996; Cabala. Noi perspective, trad. Claudia Dumitriu, Editura Nemira, 2000; Hasidism între extaz şi magie, trad. Any Florea, Editura Hasefer, 2001, Perfecţiuni care absorb. Cabală şi interpretare, prefaţă de Harold Bloom, trad. Horia Popescu, Editura Polirom, 2004. Volumul din urmă, superb, axat pe uluitoarele, complicatele îndrăzneli exegetice ale Cabalei, conţine dese reflecţii asupra statutului postmodern al textului. Conferinţa de la Bucureşti utiliza poanta unei anecdote academice. J. Derrida, în La Dissémination, invocă, drept sprijin pentru teoria sensurilor infinite proiectate de cititori în text, spusele unui maestru hasid, R. Levi Iţhak din Berdicev, citate via Gershom Scholem. Filozoful deconstructivist se declara însă pe de-a-ntregul inocent în ce priveşte arborescenţa hermeneutică a misticii ebraice. "N-am citit nimic în zona asta", îi replică el lui Moshe Idel, cînd cel din urmă îi atrage atenţia asupra filiaţiei. "N-aţi citit, dar aţi citat", sună verdictul, la care profesorul Idel a adăugat că a rămas totuşi în relaţii destul de bune cu Derrida. Culmea, semnificativă, a anecdotei, este că, în inocenţa sa, Derrida răstoarnă pentru nevoile cauzei postmoderne statutul maestrului din Berdicev. Cel care era pentru hasidimi o culme a rigorii ortodoxe şi a evlaviei, omul atît de intim cu Dumnezeu încît îi cerea socoteală pentru greşelile Lui, devine în lectură postmodernă, un rabin "ateist". Pornind de la personajul şi de la tema mistică în dispută - cea a literelor de foc alb şi negru, din care e alcătuit textul Torei - profesorul Idel a adus complemente şi precizări cu privire la un domeniu de studiu în şantier: teoria textului şi a interpretării pe versantul tradiţional ebraic şi cel postmodern; metamorfozele unui tip tradiţional, dar excentric de exegeză care, laicizat (încă incomplet), ajunge în centrul pieţei intelectuale postmoderne; diferenţa capitală între principiul plenitudinii de sens şi principiul suspiciunii după care se conduc cele două concepţii. În perioada Antichităţii tîrzii, după distrugerea Templului din Ierusalim, tradiţia ebraică cunoaşte o a doua adaptare a logicii sale interne, care e centrată de aici înainte nu pe sanctuar şi sacrificu, ci pe Tora şi pe lectura-studiul-interpretarea Textului; din topocentrică, devine bibliocentrică. Ori mai precis, spaţiul central şi integrator al sanctuarului este înlocuit de spaţiul central şi integrator al Cărţii sacre, cu multiplele ei sensuri, nivele, dimensiuni. În curentele mistice, Tora devine un "mezocosmos" în expansiune (spune Moshe Idel în volumul Perfecţiuni care absorb). Conform principiilor hermeneutice ale Cabalei, Textul ajunge să integreze în sine, prin foarte rafinate şi complexe analogii, lumea, omul şi pe Dumnezeu. La un nivel mai elemental decît cel al discursului şi al semanticii lui, literele transcendente ale alfabetului sînt considerate principiile şi agenţii creaţiei. Combinaţiile lor nu sînt numai eide ale făpturilor şi nivelelor cosmosului, ci, proiectate din mintea divină, sînt chiar structurile care ţin şi vivifiază entităţile creaţiei. Textul sacru e un organism cu numeroase niveluri - de la Tora înfăşurată, "împăturită", strînsă în Dumnezeu, la cea primordială, scrisă, şi la cea orală - care acoperă întreg realul. Cabala are o adîncime verticală vertiginoasă, care cuprinde lucrurile concrete ale lumii de aici, etajele sufletelor umane şi cele ale regatului divin. Prin ea circulă, descendent şi ascendent, fluxul vieţii lui Dumnezeu. Am menţionat stîngaci cîteva frînturi dintr-o tematică uriaşă, care se dezvoltă începînd din secolul al III-lea, cu Sefer Ieţira, trece prin marile ramuri şi momente ale Cabalei, prelungindu-se în hasidism. Superbele texte invocate de Moshe Idel în Perfecţiuni care absorb şi cadrele conceptuale pe care le propune în urma analizei lor nu pot fi rezumate. În modelul de clasificare propus de el, Cabala cu dominantă magică are drept obiectiv atragerea fluxului divin către lumea de jos; Cabala teosofic-teurgică are o orientare complementară, propunîndu-şi nu numai contemplarea, ci şi influenţarea sferelor divine; Cabala extatică se concentrează pe purificarea intelectului uman pentru a fi capabil de unio mystica. Dar una dintre ideile-forţă ale Cabalei este că misticul are în grijă acest uriaş organism, este coresponsabil pentru circulaţia fluxului divin între nivelurile Textului, pentru comunicarea şi unirea lor. Iar ea decurge din ideea intimităţii dintre Autor şi text, prelungită de intimitatea între Autor-text şi interpret. Una dintre expresiile acestei idei e de aflat într-un complex de teme pe care l-aş numi "analogia inversă a suportului" unde e înscris Textul. În literatura midraşică apare tema pergamentului: dacă textul concret este înscris, aici jos, pe piei de animale, Tora transcendentă, primordială e înscrisă pe pielea braţului ori a frunţii lui Dumnezeu; face parte, inseparabil, din corpul şi din "biografia" Lui; constituie mintea şi actul lui, manifestate pe propria Lui "suprafaţă". După o altă interpretare, înrudită, transcendenţa Lui, inseparabilă de Text, se oferă contemplaţiei chiar în imaginea textului scris (reprodus, de aceea, cu extremă rigoare de copişti): textul nu e compus, grafic vorbind, doar din traseul literelor, ci din ansamblul litere-fond alb, din raportul de contururi negre şi de spaţii albe care le suportă. Fondul alb al ruloului, care cuprinde literele din interiorul lor şi din afară, este pentru cabalist, un analogon, dacă nu chiar prezenţa, pe nivelul lumii noastre, a Infinitului divin (Ein Sof) din care decurg toate nivelurile Textului, care le susţine şi le vivifiază. Astfel privit, raportul spaţiu alb-litere negre se inversează ca intensitate a semnificaţiei. Sensurile (considerate infinite de cabaliştii medievali) depuse în grafia textului apar drept efectiv purtate/înconjurate/emanate de o infinitate de grad superior, de infinitul divin. Infinitatea de sensuri a textului, spune Moshe Idel, este concepută ca fiind în rezonanţă cu natura Autorului. Cititorul-interpret are în faţa ochilor o imagine a Autorului-text întrepătrunşi, în care infinitul Unuia se comunică celuilalt. În sfîrşit o a treia temă, valorificată teosofic de autorii de la sfîrşitul secolului al XIII-lea şi de cei hasizi, precum R. Levi Iţhak din Berdicev, este cea a dublei condiţii al literelor Torei. Tora e scrisă cu litere de foc negru pe foc alb şi arde astfel în faţa lui Dumnezeu (focul fiind animat, conform anumitor texte, de suflul rugăciunii, al studiului, al meditaţiei întreprinse de interpret). Or literele de foc alb sînt considerate drept luminozitate a Infinitului divin care circulă, ca prin nişte "canale" sau "tuburi", spune Moshe Idel, prin organismul Cărţii şi al lumii, infuzîndu-le sensuri nesfîrşite. În cele trei imagini şi concepţii hermeneutice, suportul textului are o densitate de fiinţă şi de sens mai mare decît textul în sine. Spaţiul alb e locuit, ocupat, animat de Autor care asigură sensurilor infinite ale textului consistenţă, precizie, stabilitate. În continuitate cu teoria Cabalei, teoria deconstructivistă a textului a păstrat ideea infinităţii sensurilor, dar l-a îndepărtat pe autor (declarat retras din operă, absent ori decedat). Nu mai este vorba despre un infinit care se actualizează prin sinteză verticală, precum în cazul lecturii-interpretării mistice. Este un indefinit de sensuri acumulate datorită mecanismului inerent limbajului şi contribuţiei cititorilor-interpreţi care, proiectîndu-şi propriile interpretări în "spaţiile albe" ale textului, se exprimă pe ei înşişi. Asistăm la interpretări conduse de cititori sau interpreţi "slabi", spune Moshe Idel, fiindcă sînt determinaţi de mecanismul limbajului, de subiectivitate şi de contingenţe istorio-culturale, în absenţa autorului textului. În teoria hermeneutică tradiţională, atît Autorul cît şi interpretul textului sînt puternici, fiindcă unul cuprinde şi statuează, iar celălalt actualizează sensurile textului. Teoria postmodernă a interpretării, spune profesorul Idel, este una "democratică" şi orizontală. Teoria tradiţională este una ierarhică (postulează etajele multiple ale Textului şi comunicarea, prin ele, între interpret şi Autor). Este de asemenea o teorie de tip "aristocratic": interpretul recunoaşte infinita superioritate şi prezenţă a Autorului (sau autoritatea unor scriitori inspiraţi), se lasă modelat de Carte (asimilat de Tora), aspiră la cunoaşterea Autorului, dacă nu chiar la uniunea cu el. Două nuanţe sînt aduse acestei tipologii. Pe de o parte, teoria aristocratică nu presupune "anihilarea" ori "înrobirea" interpretului. Dimpotrivă, cabalistul consideră că prin interpretare îşi realizează propria personalitate, îşi pune în act statura spirituală completă, latentă, ea însăşi, printre înţelesurile Textului. Pe de altă parte, profesorul Idel atrăgea atenţia, la conferinţa de la Bucureşti, asupra unui stupefiant paradox în atitudinea lui Derrida. Interpretul laic, democratic, nedispus să recunoască prestigiul autorului textului şi nici măcar prezenţa lui, simte totuşi inconturnabila nevoie de a-şi susţine teoria printr-un citat, prin invocarea unei autorităţi: cea a lui Levi Iţhak din Berdicev, rabinul "ateist". Analizînd peisajele hermeneutice ale Cabalei, Moshe Idel ne pune totodată în faţă o atitudine de lectură adecvată "perfecţiunilor care absorb": încrederea mobilizatoare, formativă în plinătatea de sens a operei.
