Cînd mă uit pe Internet, dau adesea peste un site numit Everystudent, care se ocupă de „importanÅ£a relaÅ£iei cu Dumnezeu“. Am fost curioasă să aflu ce propune. L-am deschis ÅŸi am rămas trăsnită. CredinÅ£a era rezolvată: clar, metodic, algoritmic. Åži nu era un algoritm greu. Nu. Deloc. „Cum poÅ£i începe o relaÅ£ie cu Dumnezeu?“ se (te) întreba, ca preambul, Everystudent. Păi, nu era prea mult de căutat, nu era timp de pierdut. N‑aveai de ce rătăci. Trebuia doar să urmezi cinci „Principii“, cinci paÅŸi. „Principiul unu: Dumnezeu te iubeÅŸte ÅŸi are un plan minunat cu viaÅ£a ta.“ „Principiul doi: Noi toÅ£i păcătuim ÅŸi păcatele noastre ne despart de Dumnezeu.“ Åži aÅŸa mai departe pînă la cinci. La fiecare „principiu“ se adăugau cîteva rînduri de explicaÅ£ii (era destul!), diagrame lămuritoare, plus un spaÅ£iu final de pus întrebări. Stîngăcia/modernitatea cu care erau traduÅŸi anumiÅ£i termeni (site-ul părea neoprotestant, poate nord-american) dădea efecte cel puÅ£in bizare. „Începe o relaÅ£ie cu Iisus Hristos…“, suna unul dintre îndemnuri. Uluitor! Nici „liber-cugetătorii“ cei mai porniÅ£i împotriva religiei nu ar fi reuÅŸit să caricatureze mai bine lucrurile.
E firesc ca religia să utilizeze noile tehnologii de comunicare, ca spiritualitatea să se difuzeze pe Internet. Nu instrumentul contează, ci stilul. Catehismele tradiÅ£ionale nu sînt nici ele păduri de reflecÅ£ii, cîmpuri pentru cultura complicată a credinÅ£ei. Enunţă scurt dogme, rînduieli, obligaÅ£ii, sfaturi. TotuÅŸi, ele sînt parte dintr-o viaţă religioasă care se petrece în Biserică, în familie, într-o tradiÅ£ie larg împărtăşită. Individul nu e singur acolo în faÅ£a credinÅ£ei. E mai puÅ£in tentat s‑o modeleze după capul lui, urmînd indicaÅ£iile unei reÅ£ete. Are legătură cu o cultură religioasă care, în ciuda eventualului tradiÅ£ionalism, păstrează aerul tare al lui Dumnezeu, menÅ£ine deosebirea de nivel între aici ÅŸi Acolo, transmite experienÅ£a unor mari spirituali.
Între discursurile religioase care folosesc noua tehnologie digitală, unele pot fi luminos îndrumătoare, adecvate materiei de care se ocupă. Dar există o clasă de „aplicaÅ£ii“ în care comunicarea spirituală preia stilul instrumentului. Vrea să imite performanÅ£ele comunicării digitale. E la fel de uÅŸoară, de rapidă, de tehnologizată. EÅŸti asigurat că lucrurile sînt simple: că Dumnezeu e pe Skype, că-l poÅ£i accesa fără probleme, că e la dispoziÅ£ia ta în spaÅ£iul virtual. Pe de o parte, asemenea oferte îmbie la fast faith, la o credinţă „la minut“, la „drum spiritual preformatat“. Pe de altă parte, ele servesc meniuri religioase pentru individ. Se adresează omului care se vrea singur, autonom în faÅ£a credinÅ£ei, care nu are chef de instituÅ£ii religioase, de discursuri tradiÅ£ionale, de autorităţi recunoscute (ÅŸi se predă adesea autorităţii opace a unor site-uri fără chip).
E adevărat că modernitatea tîrzie a încurajat înclinaÅ£ia către individualism religios. Din ce în ce mai mulÅ£i oameni înÅ£eleg să trăiască în mod foarte personal credinÅ£a, doresc să-ÅŸi conducă propria reflecÅ£ie, căutare, experienţă. Fie că aparÅ£in unei tradiÅ£ii, fie că sînt neîncadraÅ£i religios, doresc să aibă condiÅ£ia de interlocutori ai transcendentului, nu de „supuÅŸi“ ai unei instituÅ£ii religioase. Însă, în „aplicaÅ£iile-Dumnezeu“, „dialogul“ tinde să devină o comunicare la fel de plată ca aceea propovăduită de tradiÅ£ionalism. TradiÅ£ionalismul, prin repetitivitate seacă, iar e-spiritualitatea, prin facilitatea ei „tehnologică“, fac din credinţă un lucru la îndemînă, rezolvat.
Ne lasă textele sacre, ne lasă Biblia să avem o atît de confortabilă reprezentare a credinÅ£ei? Îmi permit să reiau aici o pagină pe care am publicat-o cu cîtva timp în urmă în revistă.
Dacă ne uităm cum arată în Biblie momentele aurorale ale credinÅ£ei, nu dăm peste „proceduri“ ÅŸi „aplicaÅ£ii“, nu întîlnim o credinţă instalată fără probleme în suflet. Dăm peste încercări în care Dumnezeu solicită fiinÅ£a umană pînă la limitele ei, pînă dincolo de ele. CredinÅ£a arată ca un proces încordat, aflat adesea pe muchie de cuÅ£it. La fiecare etapă, sufletul e pus să crediteze divinul, să se măsoare cu strania lui nemăsură. Cu prezenÅ£a lui fulgurantă, cu făgăduinÅ£ele lui neverosimile, cu tăcerile lui.
Avraam, eroul credinÅ£ei pentru cele trei tradiÅ£ii monoteiste, e expus unor transcendente interpelări. Åži, în faÅ£a lor, tonul lui nu e mereu ritos afirmativ. Nu are o liniară siguranţă. Cînd Dumnezeu îi făgăduieÅŸte prosperitatea neamului său, nu prea îi vine a crede: „Stăpîne Doamne, ce ai să-mi dai? Că iată eu am să mor fără copii…“ (Gen., 15, 2). O clipă mai tîrziu, cînd cerul înstelat îi este indicat ca (ne)măsură a descendenÅ£ei lui, „a crezut Avram pe Domnul ÅŸi i s-a socotit aceasta ca dreptate“. Dar imediat după aceea, cînd i se anunţă Pămîntul FăgăduinÅ£ei: „Stăpîne Doamne, pe ce voi cunoaÅŸte că-l voi moÅŸteni?“.
Deprinderea dificilă a credinÅ£ei pare nesfîrÅŸită. Are elanuri, miÅŸcări de dubiu, clipe de verticală certitudine, reveniri la o nesiguranţă pentru care cuvîntul direct al lui Dumnezeu nu e de ajuns ÅŸi cere probe subalterne. Are adeziuni fără rest, întrebări, descumpăniri, întoarceri; are strădanii ÅŸi descurajări, obtuzităţi ÅŸi evenimente de subită limpezime. Între imutabilitatea divină ÅŸi perpetua mutabilitate a condiÅ£iei noastre, credinÅ£a e o luptă de articulare. Åži nu e întreg Vechiul Testament o asemenea luptă? Nu e el alcătuit din episoade de cinstire ÅŸi episoade de uitare a lui Dumnezeu, din mîniile Lui în faÅ£a „împietririi“ poporului ÅŸi din momente de intimitate între cei doi parteneri?
Cît despre Iisus, cît de stăruitor, de îndelungat, de greu munceÅŸte el pentru a trezi în ucenici conÅŸtiinÅ£a divinei Lui condiÅ£ii. Lor, ca ÅŸi altora, le pune, cît e pe pămînt, întrebarea: „Cine spuneÅ£i că sînt eu?“ (Matei 16, 13-16; Marcu 8, 27-29; Luca 9, 18-20). CîÅ£i ÅŸi în ce măsură îi recunosc nevăzuta dumnezeire unită cu sensibila umanitate? La Cina de Taină, efortul lui se intensifică. De‑a lungul capitolelor Ioan, 13‑17, le vorbeÅŸte compact despre traseul lui, în care umanul va fi ridicat împreună cu divinul. Încearcă să le forÅ£eze înÅ£elegerea, să pună foarte adînc înăuntrul fiinÅ£ei lor germenele credinÅ£ei. „Vă spun, înainte de a se săvîrÅŸi, ca să credeÅ£i cînd se va săvîrÅŸi, că Eu sînt“ (Ioan, 13, 19, de asemenea 14, 29). TotuÅŸi, ei nu înÅ£eleg, sînt descumpăniÅ£i… Cînd, în sfîrÅŸit, ucenicii declară: „Credem că ai ieÅŸit de la Dumnezeu“, Iisus răspunde dubitativ: „Acum credeÅ£i?“ (Ioan, 16, 29-31). Au creat cuvintele lui eveniment interior, au atins ele centrul fiinÅ£ei lor? Au deschis acolo văzul vertical?
Iisus nu înfăţiÅŸează credinÅ£a ca pe ceva simplu, asigurat, uÅŸor de deprins. Ea are o dinamică pe care Duhul o va amplifica, o va conduce tot mai departe. La fiecare nouă deschidere de orizont transcendent, la fiecare intervenÅ£ie a imprevizibilului lui Dumnezeu, credinÅ£a omului e încercată. Va fi ea în stare să primească noutatea, să‑şi lărgească înÅ£elegerea pentru incredibila vastitate spre care e atrasă? Se va menÅ£ine ea în stare de uimire?
Faţă de această aventură, e-soluÅ£iile pentru credinţă nu sînt ele prea previzibile, prea facile, prea fade?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
