O seară tîrzie de sîmbătă în piața bazilicii Santa Maria din cartierul roman Trastevere: ca de obicei, valuri de turiști și localnici inundă străduțele medievale; se înfiripă ad-hoc cercuri în jurul unor mimi sau muzicanți itineranți, terasele de jur împrejur, la parterul unor prestigioase palate, sînt doldora de clienți, fîntîna centrală este asediată de tineri. În această mare pestriță și hedonistă, mulți privesc pentru o clipă mozaicurile de pe fațada medievală a bazilicii: Fecioara tronează cu pruncul în brațe, personajele reprezentate de-a dreapta și de-a stînga sa, purtînd coroane sau ulcioare, se disting însă mai greu. Dintr-odată, de sub portalul construit de Carlo Fontana, porțile centrale ale bazilicii se deschid larg și, în contrast cu noaptea care învăluise afară totul, apare inundată de lumină absida faimoasă a altarului, cu Hristos ținînd după umeri întruchiparea Bisericii, cu scenele bizantinizante ale vieții Fecioarei, atribuite lui Cavallini, cu straturile de pictură barocă și modernă. Nu era un gest de benevolență față de turiști la o oră cînd toate lăcașurile de cult erau de mult închise, ci începutul liturghiei de seară într-o bazilică arhiplină.
Din piață, privirea captată imediat de mozaicul absidal putea parcurge ușor toate registrele. Altarul era organizat în jurul unui episcop, în fața icoanelor ortodoxe aflate de-o parte și de alta erau aprinse lumînări, oameni de toate vîrstele ocupau fiecare colț disponibil, așezați și pe treptele din fața micilor altare laterale. Nu era un eveniment, nici o sărbătoare anume. O seară obișnuită în mijlocul unui cartier care în toate anotimpurile colcăie de lume și de alte griji. Surprinzător era firescul acestei prezențe intense și strălucitoare care nu inunda piața, nu scotea nici un sunet în afară, ci lăsa să se vadă cu un calm desăvîrșit, în agitația înconjurătoare, propria lumină și ordine, pe fundalul stratificat al splendorilor tradiției. Ca să auzi și să simți ce se petrecea înăuntru, trebuia să intri pe sub portic, străjuit de mărturiile arheologice ale primelor secole, și să treci pragul bazilicii. Altminteri, rămîneai cel puțin pentru o clipă hipnotizat de frumusețea irezistibilă care se înfățișa celor din afară. Cumva și aceștia, odată ajunși în raza frumuseții dinlăuntru, dobîndeau o altă stare, ieșeau din ei înșiși și uitau pentru cîteva momente de viermuiala paroxistică. Nici artiștii ambulanți nu concurau ce se petrecea în bazilică, deși ar fi putut s-o facă. Un fel de respect discret îi traversa pe toți, fie că își continuau cina, fie că își trăgeau sufletul după o zi de hălăduire, fie că se plimbau ținîndu-se de mînă sau îmbrățișați.
Față în față stăteau două spații pline, clar delimitate, dar care făceau loc unei întrepătrunderi de o seducătoare naturalețe. Pentru cei dinăuntru, care ascultau Evanghelia despre bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, lumea exterioară nu exista, nimic din ea nu pătrundea în incinta bisericii în afara umbrei răcoroase a unei nopți de septembrie. Pentru cei de sub cerul liber, miezul luminos întrevăzut prin portic nu putea să nu existe: era între ei, în fața lor, cu o intensitate de neocolit, însă fără paradă sau superioritate. Acolo, în Trastevere, avea loc epifania credinței din toate timpurile: deși distincte, cu reguli și ritualuri sau în lipsa lor, cele două spații formau totuși o singură lume, în care fiecare se înscria cu arabescul propriei libertăți. Era greu să nu-ți imaginezi că scene de felul acesta se petrecuseră secole de-a rîndul, de cînd creștinii i au cerut împăratului roman să le acorde dreptul de a-și zidi o biserică în acel loc în care, spuneau ei, a izvorît din pămînt ulei – semn mesianic al milostivirii divine. Credința, chiar și în veșmintele sale somptuoase, față de care, iată, nici săracii, nici bogații, nici tinerii neconformiști, nici vîrstnicii pîndiți de scepticism nu manifestau vreo rezervă, este esențialmente o formă a milostivirii: chipul sub care Dumnezeul creștinilor s-a descoperit. El e prezent pentru toți, e proximitatea însăși, în același timp discretă și împărătească. Porțile sînt deschise peste tot chiar și în lumea noastră…
Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. Cea mai recentă carte publicată: Corpul îngerilor. Fragmente dintr-o istorie a ierarhiilor cerești, Humanitas, 2017.
