Minunatul diarist Jeremy Taylor (1613-1667), prietenul şi mentorul lui John Evelyn, a descris spitalul ca fiind o „hartă a întregii lumi“. Asta rămîne o descriere potrivită şi în zilele noastre, în afară de cazul în care hotărăşti să te internezi ca pacient privat, cu propria cameră şi micile luxuri oferite de infirmiera personală. Nu-mi place să fiu limitat a sta într-un pat de spital zile sau chiar săptămîni şi luni în şir, dar, în ultimii ani, această experienţă a devenit una binecunoscută mie. În vreme ce, cîndva, suspinam la gîndul de a-mi petrece timpul într-un salon de spital, sub supraveghere, acum oftez uşor obosit, dîndu-mi seama că ceea ce sugerează doctorul care mă examinează ar putea fi, totuşi, binefăcător. Am privit moartea în faţă cînd eram copil, dar fără a cunoaşte ce anume priveam. Tot ce a rămas din acea perioadă în memoria mea este gustul de portocale proaspăt stoarse şi o privelişte a pămîntului verde şi a cerului albastru, aflate dincolo de ferestrele casei de convalescenţă de la ţară.
În primăvara anului trecut, abia puteam respira şi somnul mă ocolea noapte după noapte. Ori de cîte ori închideam ochii, stînd întins în pat, mă panicam la gîndul că nu mă voi mai putea trezi. Această panică a devenit atît de greu de suportat, încît nu am avut de ales decît să mă internez în cel mai apropiat spital, pe care am ajuns să-l privesc drept a doua mea casă. Deşi e dificil, este posibil să menţii spiritul aventurii şi al descoperirii în cele mai puţin probabile condiţii, iar eu am reuşit cumva acest lucru în lunile aprilie, mai şi iunie ale anului trecut.
„Întotdeauna există cineva într-o situaţie mai rea decît a ta“ – aceasta era una dintre afirmaţiile favorite ale mamei mele, cumplit de realiste, exprimată invariabil cînd autocompătimirea apărea la orizontul emoţional. Avea dreptate. Erau cîţiva oameni mai bolnavi decît mine, îndeosebi în salonul pentru cardiaci, care era destinaţia mea finală. Mă gîndesc la tînărul polonez care supravieţuise în urma unei importante operaţii pe cord, pe care îl vizita regulat soţia sa zîmbitoare. Îi aducea lucruri delicioase de mîncat, evident, pregătite cu atenţie. Lipsit de prezenţa luminoasă a soţiei, a devenit posomorît şi obsedat, comunicîndu-le celorlalţi pacienţi numărul victimelor din multele conflicte din ţara sa, din Rusia şi din ceea ce a fost cîndva blocul sovietic. Era ca şi cum ar fi învăţat pe de rost acele numere îngrozitoare, întrucît se aflau oricînd pe buzele sale, precum replicile pe care trebuie să le stăpînească un actor înainte de a păşi pe scenă. Mă gîndeam că şase dintre noi erau dispuşi să-l asculte, în timp ce ne spunea despre miile de morţi anonimi – fantomaticii săi fraţi şi surori. Tonul său era, în mod adecvat, sepulcral.
Vizavi de mine sta întins un bătrîn remarcabil, artilerist în cel de-al Doilea Război Mondial, care se îmbolnăvise în Normandia, în timpul pelerinajului său anual în onoarea vestitei debarcări. Era în ajunul aniversării a 90 de ani. Nu spunea prea multe, dacă nu era întrebat. Răspunsurile sale erau însă de neoprit. Aştepta venirea inevitabilă a unui preot catolic, care nu a apărut niciodată. Le tot implora pe infirmiere să nu-i mai dea „încă un nenorocit de laxativ“, care nu părea să-şi facă efectul decît în miez de noapte. Îi fusese pus un stimulator cardiac, pe care îl mîngîia uneori, spunînd: „E bancomatul meu.“ A fost luat într-un scaun cu rotile înainte să fie dus acasă, în apartamentul său din nordul Londrei, în timp ce aproape cînta: „Gata cu laxativele! Gata cu laxativele!“
Bărbatul de lîngă mine, un fost profesor de engleză la British Council, cu care am avut numeroase discuţii interesante, oscila între un optimism prudent şi o disperare sumbră. Blestema faptul că nu-şi mai putea face meseria – acea meserie vindecătoare, care-i intensifica viaţa –, meserie pe care o iubea. Îi lipsea entuziasmul de a merge în colţuri îndepărtate ale lumii şi de a cunoaşte elevi noi şi pasionaţi. Soţia sa atrăgătoare, pe care o cunoscuse în Georgia, unde i-a fost profesor, la Marea Neagră, era un vizitator fidel, ţinîndu-l de mînă şi, uneori, spălîndu-i picioarele cu blîndeţe. Ea reprezenta – mi-am dat seama – colacul său de salvare, întrucît fără ea ar fi putut să cedeze stării de deznădejde care zace în aşteptare, în partea cea mai întunecată a stoicismului. I-am dat adresa mea de e-mail cînd am plecat, dar, de atunci, nu am primit nici un semn de la el.
Asemeni veteranului constipat, în cele din urmă şi mie mi s-a pus un stimulator cardiac, după o operaţie care a durat două ore şi în care am auzit fiecare cuvînt spus de chirurg şi de superiorul său. În septembrie m-am dus la Lisabona şi am reuşit să străbat pe jos distanţe considerabile, pe străzile pietruite ale acelui oraş vrăjit pe care îl vedeam cu ochii unui novice. Graţie salvatorului meu cu baterii, am revăzut Roma. Asta după ce, în aprilie, înainte de a fi mutat la cardiologie, am petrecut zece zile într-un salon obişnuit. Acolo am cunoscut un adept al Martorilor lui Iehova, care ţinea slujbe, în fiecare seară, cu trei dintre copiii săi şi cu o mulţime de bătrîni. Mi-a spus că mama fiilor şi fiicelor lui a murit în anii ’50 şi că a găsit o femeie care să o înlocuiască. „Un bărbat ca mine are nevoie de o femeie care să aibă grijă de gospodărie“, a spus el. „Să se ocupe de spălat, curăţenie şi gătit?“ am întrebat. Uimit, a răspuns afirmativ. Nu i-am pus şi alte întrebări, bănuind că m-ar asalta, în sprijinul convingerilor sale, cu citate grăitoare din Vechiul Testament.
În acelaşi salon am făcut cunoştinţă cu Peter, un bărbat corpolent, de vîrstă mijlocie, a cărui mamă tiranică a trăit pînă la 90 de ani. Ambele lui surori au murit din pricina băuturii. Căsnicia sa a eşuat, iar el a pierdut complet contactul cu cei doi băieţi ai săi. După divorţ, a locuit din nou cu tirana sa mamă, în spaţiosul ei apartament aflat într-un conac edwardian din Bayswater. Acum trăia într-un apartament mult mai mic, fiind îngrijit de cîteva ajutoare neplătite care îi făceau cumpărăturile şi îi ţineau companie cînd era singur. Îşi lătra instrucţiunile la servitorii săi prin telefonul mobil, pe care rareori îl lăsa din mînă. Într-o zi memorabilă, a apărut lîngă patul meu, ţinînd o sticlă mică în mînă. „Acesta e elixirul meu“, m-a înştiinţat. „Îl pun peste orice.“ M-am întrebat dacă acest om vorbăreţ, care le deranja cu flecăreala sa pe infirmierele ocupate, era excentric sau, poate, un pic nebun. Elixirul s-a dovedit a fi esenţă de anşoa, pe care o turna, într-adevăr, peste toate: peste cerealele de la micul dejun, peste salata sau puiul de la prînz şi – cel mai straniu dintre toate – peste mîncărurile cu curry, faţă de care era extrem de părtinitor.
„Harta întregii lumi“ a lui Jeremy Taylor, pe care el o considera o uniune universală în boală şi în moarte, era reflectată cu siguranţă la nivelul personalului auxiliar din spitale, care provenea din Filipine, Africa, America de Sud, Caraibe şi Europa Centrală şi de Est. Cu excepţia unei bulgăroaice înveninate, care oricum era pe o poziţie temporară, restul îşi vedeau de munca solicitantă, cu graţie şi amabilitate. Fuseseră martorii unor lucruri mai ciudate, şi mult mai supărătoare, decît un bărbat care-şi toarnă esenţă de anşoa peste fulgii de porumb. Să fiu îngrijit de aceştia a reprezentat marea mea onoare.
Paul Bailey este scriitor britanic. Ultimul său roman apărut în limba română este Băiatul prinţului, traducere de Marius Chivu, Editura Polirom, 2014.
traducere din limba engleză de Patricia MIHAIL
Foto: arhiva personală
