Recent am ținut, la Atena, o conferință în deschiderea întîlnirii anuale a profesorilor de religie din toată Grecia. Tema: identitatea ortodoxă între totalitate, totalitarism și pluralitate. Iată, sumar, cîteva gînduri.
Înainte de orice, o scurtă privire asupra hărții ne ajută să înțelegem unde și cum sîntem: din cele 16 Biserici Ortodoxe locale, autonome și autocefale, 12 sînt în Europa și Caucaz. Dintre acestea, opt se află în țări membre ale Uniunii Europene. Doar patru centre bisericești istorice – Patriarhatele de Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim – mai dăinuie, confruntate la rîndul lor cu o criză demografică amenințătoare, în ceea ce numim generic Orientul creștin. Cu alte cuvinte, Ortodoxia nu mai este, la început de secol XXI, Biserica de Răsărit decît metaforic, dimensiunea orientală propriu-zisă fiind acum de natură preponderent spirituală, nu un dat geografic. În recentele conflicte, creștinii au fost primii goniți din Orient, dacă nu uciși.
Tot harta ne poate oferi și imaginea mutațiilor de anvergură produse în ultima vreme. Diaspora ortodoxă, adică împrăștirea ortodocșilor în întreaga lume, a căpătat o noua calitate prin dinamica înregistrată după căderea comunismului. Dacă ne gîndim numai la diaspora eclezială românească, în mai puțin de trei decenii au apărut structuri noi în Europa de Vest, în America și Canada, în Australia, dar și în Africa de Sud. Sute de parohii s-au înființat, zeci de construcții sau adaptări ale unor spații pentru uzul liturgic au fost demarate, respectiv finalizate. Sigur, nu este o chestiune exclusiv cantitativă. În adîncime, nevăzută pentru moment, are loc o schimbare majoră de mentalitate și de comportament, de la o generație la alta.
Asemenea reconfigurări, de care nu sîntem mereu conștienți, aduc proba unei calități metageografice a Ortodoxiei și a credinței pe care o transportă, iată, peste mări și țări: totalitatea. „Nimeni nu a părăsit Ortodoxia, epuizînd-o“, repeta părintele Andrei Scrima. Dimpotrivă. De regulă, demisiile au la bază confuzia, necunoașterea, superficialitatea, afectul. Totalitatea, așa cum o înțeleg, are aici rostul unui liant verificabil în orice spațiu cultural, social sau politic. Ceea ce este deplin, nu doar că îți umple viața, oferindu-ți surprize mereu, dar nu te lasă nici singur, abandonat. Miezul credinței poate suporta diferite învelișuri, adaptări. Itinerantă, după cum am văzut, Ortodoxia nu se diluează însă, nu își pierde „concentrația“.
Revenind la așezarea pe hartă, istoria recentă a Ortodoxiei a fost marcată de experiența dictaturii proletariatului. Nici o Biserică locală din Europa nu a scăpat, nici măcar cea din Grecia, țară care suferă și acum, ideologic mai ales, de pe urma războiului civil de la finalul anilor ’40. Alături de alte confesiuni, ortodocșii au plătit un preț enorm, numărul celor asasinați în lagăre sau prin înfometare, precum în Basarabia sau Ucraina, prin munci istovitoare și deportări arbitrare, ridicîndu-se la cîteva zeci de milioane. Trecutul comunist este unul comun majorității ortodocșilor, dar abordările sînt diferite. Iată o temă identitară pe care nu o putem oculta și care ne va însoți cu fidelitate pînă la asumarea teologică a acestui capitol de istorie.
În fine, articularea identității în Ortodoxia de azi trebuie să țină cont de pluralitatea în mijlocul căreia se ridică și vocea noastră. Faptul că împărțim viața cu alții, religioși sau nu, este în banalitatea lui pentru unii încă o mare provocare. Atît de mare încît se izolează de ortodocșii care întrețin o relație de curtoazie cu „restul“ umanității. Separarea în spirit și spațiu de alții se vede în duritatea unora dintre pozițiile care au ținut loc de receptare a sinodului panortodox din Creta. Or, nu trebuie să fii relativist pentru a recunoaște datul antropologic, așa cum nu te poți plasa, abuziv, pe tronul lui Dumnezeu și să judeci creația. La urma urmelor, aici este miza identității ortodoxe: nu să vorbești despre tine, ci despre El.
Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
