Una dintre cele mai importante promisiuni ale Evangheliei este libertatea: „Dacă veți rămîne întru cuvîntul Meu, cu adevărat sînteți ucenici ai Mei. Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi.“ (Ioan 8, 30-32)
Întors de curînd dintr-un drum pe la cîteva mănăstiri importante, creatoare de opinie, pentru a spune astfel, sînt în continuare tulburat de manifestarea unui fenomen pe cît de simplu în etiologia lui, pe atît de trist în dimensiunea sa teleologică. Cu alte cuvinte, pe înțeles, nu văd cum ar putea cuvintele lui Hristos să fundamenteze ura pe care unii o manifestă față de Biserica Lui, separîndu-se cu strictețe. Invocarea documentelor Sinodului din Creta pentru a trăi în lumi paralele, chiar dacă în cadrele aceleiași și unicei creații (sic!), mi se pare una dintre rătăcirile cele mai evidente induse de cel care, așa cum știm prea bine, nu iubește pacea și nici comuniunea. Motiv să mă întreb, simplu, la ce bun? Unde poate duce această nervozitate? Care este folosul?
Înainte de a produce separări pe motive dogmatice, reale sau închipuite, schismele sînt boli ale organismului de credință care îl slăbesc, îi consumă energii utile în cu totul altă parte și îl fac vulnerabil la alte atacuri, altminteri ușoare. Iată de ce, deloc paradoxal, cine se separă de restul fraților invocînd dorința de a se mîntui, în timp ce toți ceilalți sînt sortiți neantului, produce proba unui egoism acut, patologic. Cum poți să pretinzi că ești deținătorul adevărului și să ajungi în robia extremismului? Cum poți să emiți pretenția de a fi singurul sănătos, în posesia antidotului, dar să nu mai ai legături cu cei declarați de tine bolnavi? Cum se explică preaplinul credinței, dacă ar fi să luăm de bune declarațiile schismaticilor, și împietrirea inimii? Nu cumva una o exclude pe cealaltă? Este ura o alternativă la iubire?
Nu obosesc să repet: Sinodul din Creta nu a adoptat nimic obligatoriu. Nu a emis mărturisiri noi de credință și nici canoane. Documentele discutate sînt simple instrumente de reflecție, supuse dezbaterii, fără titlu definitiv și cu atît mai puțin normativ. Mai ales acele pasaje care pot hrăni neînțelegerile stau la dispoziție pentru a fi corectate. Pe scurt: totul, dar absolut totul este deschis. Ceea ce s-a petrecut timp de două săptămîni, în urmă cu peste un an, a reprezentat un exercițiu sinodal, la nivelul unei majorități ortodoxe, de gîndire și articulare a unei poziții comune față de cîteva teme sensibile, este adevărat, dar care nu pot rămîne intangibile. Una peste alta, a lua drept pretext Sinodul din Creta pentru a submina unitatea Bisericii este la fel de serios precum invocarea lui Einstein pentru a te lăsa de fizică.
Aflu din mărturii directe, adică de la oameni implicați nemijlocit, că sînt două trăsături definitorii ale celor care contestă ierarhia canonică și care se izolează de restul Bisericii: ignoranța și violența. Legat de prima, chiar cea mai recentă luare de poziție a reprezentanților mănăstirilor athonite face trimitere la manipularea evidențelor și folosirea lor în scopul meschin al cîte unui guru de a se profila drept salvator. Am putea spune că o mai mare ignoranță, dacă ar fi să stabilim grade, crește șansele de a fi mai credibil în ochii unora care au renunțat oricum la orice formă de cunoaștere prin propria lucrare a minții. Delegarea percepției lumii din partea unor entuziaști tîmpi face ca autointitulatul guru să pună stăpînire peste destine pentru care, însă, va trebui să dea socoteală.
În plină noapte a cunoașterii, dincolo de discernămînt și bun-simț, orice contestație nu are cum să fie combătută decît prin violență. Este ultimul argument. Cînd lanțul demonstrativ este rupt, cînd criteriile sînt suspendate și ignoranța este ridicată la rangul de sursă revelată, a veni cu întrebări, cu dovezi sau lămuriri echivalează cu agresiunea. Dincolo de promisiunea libertății, Adevărul este în orice caz incomod. Or, cine s-a instalat confortabil în prostie și interes nu are cum riposta decît frust, ridicînd mîna și scuipînd. Iată ultima fază a spectacolului demonic în fața căruia, cu durere, trebuie să acceptăm că unitatea credinței este orice altceva, dar nu de la sine înțeleasă. Motiv să le aducem aminte fraților rătăciți că doar un singur Adevăr te face liber și că toate celelalte falsuri, fără deosebire, înrobesc.
