Miracol şi hagiografie

Faptele lui Pavel și ale Teclei (Acta Pauli et Theclae), text produs cel mai probabil în secolul II, dar înlăturat deja din secolul IV din tradiția creștină de suspiciunea că ar fi apocrif, ne înfățișează o lume a miraculosului exuberant. Thecla iese din foc neatinsă de flacără, rugul este stins de o ploaie din senin, nu numai că nu este devorată de lei, dar și botează unul, nici o autoritate civilă nu o poate supune și nici o ofertă matrimonială, oricît de onorabilă, n-o poate atrage. Miracolul este transcendența intrată în cotidian, insupresibilă, nedisimulabilă. „Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur“ (Ps. 90, 13). Pe lîngă alte motive ale inautenticității și ale respingerii textului, pe care nu le discutăm aici, această exuberanță miraculoasă, citită în condițiile unui creștinism acceptat social și deci mai relaxat, pare să fi jucat și ea un rol. Și totuși cultul Sfintei Tecla a supraviețuit și s-a înscris într-o tradiție hagiografică importantă, inaugurată cu cerurile văzute de Sfîntul Ștefan protomartirul deschizîndu-se în timp ce-l loveau pietrele și continuată de toată tradiția martirică a primelor secole. Actele martirice sînt nu numai stenograme ale unor procese politice, ci și o paradă de putere spirituală manifestată în curajul și stăpînirea de sine cu care înfruntau suferința fizică și moartea. Or, atitudinea în fața suferinței fizice și a morții, expresie a înduhovnicirii umanului, este punctul de pornire al cultului.

Marea majoritate a sfinților pomeniți în calendare aparțin acestei perioade. În primele secole, creștinii și-au venerat martirii în propriile lor biserici sau se adunau în jurul mormintelor lor, care cu timpul deveneau biserici. Astfel comunitatea își nota în viața ei liturgică, pe lîngă sărbătorile legate de viața Mîntuitorului, și pe cele ale sfinților lor, iniţial rude, prieteni, întemeietori ai comunităţilor locale. După cîteva secole au început să apară colecții ale vieților și pătimirilor martirilor din fiecare Biserică locală. Biserica Romei are o astfel de colecție foarte timpurie. Fiecare Biserică locală (episcopie, mitropolie) își sărbătorea sfinții proprii. Gîndul de a aduna toți sfinții creștinătății într-un calendar a apărut abia în secolele VIII-IX, cînd călugării de la Mînăstirea Studion din Constantinopol au redactat colecții de vieți de sfinți în ordinea sărbătoririi lor în calendar. Dar după epoca martirilor, cînd Biserica s-a integrat în Imperiul Roman, au apărut noi categorii de oameni puși deoparte pentru Dumnezeu, adică sfinți în sensul etimologic. Primele colecții de vieți și învățături ale sfinților monahi și pustnici au apărut în secolul IV, cum e Patericul egiptean, apoi, în secolul V, Lavsaiconul, în secolul VI, Viețile monahilor din Palestina povestite de Chiril de Schitopolis, apoi, în secolul VII, Limonariul lui Ioan Moschos, pe lîngă piesele hagiografice de mai mare amploare cum erau Viețile stîlpnicilor Simeon cel Vechi și Simeon cel Nou de la Muntele Minunat sau Viața Mariei Egipteanca, Viaţa Sfîntului Simeon cel Nebun întru Hristos (Simeon Salos). Culegerile acestea de texte hagiografice au fost colecționate în biblioteci imperiale, patriarhale și în cele monastice din Constantinopol. În secolul X, Sfîntul Simeon Metafrastul s-a apucat să constituie o colecție integrală de vieți de sfinți, pe care le-a prelucrat stilistic pentru a le standardiza. Prin acest demers el a selectat cîteva trăsături esențiale ale unui sfînt, care au devenit ulterior mărci ale sfințeniei, cum ar fi profeţii la naştere, precocitate în cele sfinte, asceză excepţională, minuni antume şi postume, iar în cazul martirilor – moarte violentă.

În același timp, împăratul Constantin VII Porfirogenetul a avut inițiativa să adune și să ordoneze toți sfinții creștinătății într-un calendar, cu scurte rezumate hagiografice. Acesta era Sinaxarul imperial, denumit și Sinaxarul Bisericii din Constantinopol și care este la originea tuturor sinaxarelor ortodoxe. Uneori existau relatări despre sfinți care nu menționau o dată de sărbătoare, astfel încît redactorii Sinaxarului le-au atribuit aleatoriu o dată liberă pentru ca întregul an liturgic să fie acoperit de sfinți. Este cazul Sfîntului Ioan Casian, a cărui biografie nu mai era cunoscută, dar ale cărui opere erau citite în lumea monahală. Practic, pentru valoarea și importanța operei i-a fost rezervată și lui o zi în calendar: 29 februarie.

În secolul XI înregistrăm prima a­fir­mare a unei prerogative patri­ar­hale în promovarea cultului sfinților. Simeon Noul Teolog avea o venerație foarte adîncă pentru părintele său spiritual și de aceea i-a dedicat un cult în mînăstirea sa. Aflîndu-se de această inițiativă privată, care corespundea însă unei practici de pînă atunci, patriarhia i-a interzis să practice un cult fără aprobare patriarhală. Astfel a apărut demersul administrativ al canonizării.

Ne este binecunoscută procedura de canonizare a Sfîntului Grigore Palama, în 1368, care a presupus redactarea mai multor texte hagiografice și de asumare teologică a doctrinei sale spirituale, apoi o ședință solemnă a sinodului patriarhiei ecumenice prin care s-a proclamat oficial cultul Sfîntului Grigore Palama, iar concluziile ședinței au fost redactate într-un tomos patriarhal. Altă procedură binecunoscută și care ține seama de rolul simbolic al marilor centre spirituale ale creștinătății orientale este canonizarea Sfîntului Simeon al Sîrbilor (în lume, regele Stefan Nemanja). Acesta a avut parte de o primă canonizare în Muntele Athos, iar apoi de o reîntoarcere în țara sa în chip de moaște și de o recunoaștere a sfințeniei sale acasă. Tot așa s-a întîmplat și cu fiul său, Sava Arhiepiscopul Sîrbilor, a cărui canonizare a început la Tîrnovo. Recunoașterea în afara granițelor îi asigură prestigiul intern.

Biserica Constantinopolului a reușit să supraviețuiască dispariției Imperiului, dar a avut un reflex de osificare a formelor sale de credință. Acest fapt explică în parte reticențele de a înscrie în Sinaxar nume noi. Cu toate acestea, fenomenul sfințeniei a continuat în lumea creștină fără întrerupere, iar cultul spontan s-a manifestat chiar dacă nu a fost dus pînă la formalizare. Evlavia creștină răsăriteană fiind însă dominată de monahism, și sfințenia a ajuns să fie evaluată printr-o grilă monastică. Abia neomartirii regimurilor totalitare deschid o pagină nouă, încă puțin cunoscută, a sfințeniei.

(Acest text despre începuturile cultului sfinților anticipează o dezvoltare despre canonizare care urmează să apară în volumul Alt­fel despre părintele Arsenie Boca, sub îngrijirea lui Marius Vasileanu, la Editura Școala Ardeleană din Cluj).

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.