Cu 130 de ani în urmă, Imperiul German, Regatul Unit şi Republica Franceză au stabilit relaţiile diplomatice cu România, în aceeaşi zi şi cu note cu conţinut similar, anticipînd deci coordonarea politicii externe aşa cum ea se desfăşoară actualmente în UE. Care era preistoria acestui eveniment şi care au fost urmările?
Istoria trăită în comun – iar istoria Germaniei şi a României abundă de astfel de momente – prilejuieşte nişte naraţiuni comune, nişte amintiri comune care au marcat relaţiile noastre excelente de astăzi. La acest proces al „aducerii aminte“ vrea să contribuie şi o expoziţie de documente istorice despre stabilirea relaţiilor diplomatice cu România cu 130 de ani în urmă, expoziţie care poate fi vizitată pînă la sfîrşitul lunii mai la Arhivele Naţionale ale României. Caracterul emblematic al acestei aniversări este oglindit şi de faptul că această expoziţie a fost deschisă de către secretarul de stat Anton Niculescu, de directorul Arhivelor Naţionale Dorin Dobrincu şi de cei trei ambasadori ai ţărilor analizate.
Momentul declanşator al definitivării statalităţii României – dacă sintetizăm şi simplificăm istoria – a fost Congresul de la Berlin din primăvara lui 1878.
Bismarck şi-a declarat disponibilitatea – nu în ultimă instanţă la dorinţa Rusiei (care, în cele din urmă, a rămas totuşi nemulţumită de rezultatul negocierilor) – să acţioneze ca „mediator cinstit“ între grupurile de interese. A întrevăzut o ocazie pentru Germania să convingă marile puteri europene de acel principiu de saturare promovat de el din momentul înfiinţării Imperiului. De altfel, era singura conferinţă internaţională prezidată de el. Tratatul de la Berlin din 13 iulie 1878 a confirmat independenţa României.
Stabilirea relaţiilor diplomatice de către statele menţionate a survenit, cu toate acestea, abia mai tîrziu, fiind supusă unor condiţii enunţate în Tratatul de la Berlin. În acest sens, de exemplu, articolul 44 stipula ca populaţiei evreieşti să i se recunoască egalitatea politică, dar, în special, cea constituţională.
Modificarea unui articol discriminatoriu din Constituţia României şi clarificarea altor probleme au degajat, în final, drumul spre recunoaşterea independenţei, la 20 februarie 1880, de către Germania, Franţa şi Marea Britanie.
De atunci au trecut 130 de ani. Multe dintre amintirile noastre comune mărturisesc profunda legătură între Germania şi România. Karl von Hohenzollern-Sigmaringen, deja principe al României din 1866, a fost, după declararea independenţei tînărului stat, încoronat rege al României, devenind astfel Carol I. Reprezentanţi ai vieţii spirituale româneşti au fost atraşi, la sfîrşitul secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, de Germania – Maiorescu, Eminescu, Cioran şi Iorga, pentru a menţiona doar cîţiva. Alţii s-au orientat spre Franţa şi Marea Britanie. Europa a fost şi este un loc spiritual pentru toţi!
O microistorie a diplomaţiei
Istoria germano-română a fost expusă, în perioada evocată, unor momente de mare tensiune şi frămîntări. De două ori în secolul al XX-lea, în decursul celor două războaie mondiale, România şi Germania se regăseau în tabere opuse. De două ori, între 1916 şi 1920, precum şi, după o alianţă nefastă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, între 1944 şi 1967, relaţiile noastre diplomatice au fost întrerupte. Şi asemenea fapte fac parte din istoria ţărilor noastre. Uneori ne dorim ca anumite lucruri să nu se fi întîmplat, însă nu le putem şterge ca pe nişte fişiere din calculator. Întreaga noastră istorie ne plăsmuieşte fiinţa şi ne determină să apreciem la justa valoare drumul pe care l-am parcurs. Cei 130 de ani de relaţii diplomatice reflectă şi istoria diplomaţiei care este mai degrabă o micro-istorie, oglindind mai mult la un nivel individual marele mers al evenimentelor.
O scurtă privire asupra biografiilor celor 30 de diplomaţi germani care, după înfăptuirea statalităţii României, au activat la Bucureşti, ne arată, de altfel, că surprinzător de mulţi au jucat un rol relevant în politica externă germană. Şi acest lucru reliefează marea importanţă pe care au avut-o, de la bun început, relaţiile între ţările noastre. Clemens August Busch, un expert orientalist, este primul din grupul acestor extraordinari diplomaţi. El a fost subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe de la Berlin, înainte de a veni în 1885 la post la Bucureşti. Succesorul său, Bernhard von Bülow, a devenit ulterior chiar cancelar imperial. Ministrul extraordinar şi plenipotenţiar Alfred von Kiderlen-Waechter, care a stat între 1899 şi 1910 la Bucureşti, a practicat un intens schimb de opinii politice cu regele Carol; editorul corespondenţei lui Kiderlen l-a supranumit pe regele Carol I „educatorul intim“ al lui Kiderlen şi „Nestor al politicii europene“. La aceeaşi concluzie ajunsese şi predecesorul lui Kiderlen. Bülow scria în memoriile sale: „Regele Carol a fost unul dintre cei mai buni oameni şi înţelepţi suverani pe care i-am întîlnit, iar eu am cunoscut mulţi principi la viaţa mea“.
Un secol al violenţelor
După misiunea sa în România, Kiderlen-Waechter a devenit secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, de fapt ministru de externe. Succesorul său, Friedrich Rosen, a devenit după Primul Război Mondial, chiar dacă doar pentru puţină vreme, ministrul de externe al Republicii de la Weimar.
Merită menţionat şi Werner von der Schulenburg, care a plecat în 1936 de la Bucureşti la post la Moscova, unde a însoţit, în special, ultima etapă a relaţiilor germano-ruse din pactul Hitler-Stalin pînă la începutul asaltului german asupra Uniunii Sovietice. Nu se poate spune că a fost chiar un susţinător al revoltei împotriva lui Hitler din 20 iulie 1944, a fost însă un caracter integru. Deoarece a încercat, pe cont propriu, să ajungă la un armistiţiu cu Uniunea Sovietică, a fost executat în noiembrie 1944 la Berlin. Paradoxal: cu doar cîteva luni înainte, în luna august, succesorul său, ultimul ambasador al Reich-ului german, baronul Manfred von Killinger, un fost luptător în Freikorps, membru SA şi un adept convins al naţional-socialismului, s-a sinucis la Bucureşti. Din generaţia de după război trebuie să-l menţionăm pe Erwin Wickert, şi el diplomat de carieră, însă în acelaşi timp şi unul dintre puţinii diplomate écrivain pe care îi avea Republica Federală Germania în acea vreme, chiar dacă nu de calibrul ambasadorului francez din anii ’30, Paul Morand. În volumul de memorii intitulat Die glücklichen Augen, Wickert descrie, cu sensibilitate, umor şi multă înţelegere pentru situaţia dificilă din acea epocă, perioada pe care a petrecut-o ca ambasador la Bucureşti între anii 1971-1976.
Lumea Congresului de la Berlin, în pofida opiniei unanime a istoricilor că gestiunea lui Bismarck ar fi fost una de succes, a fost o lume a unor complicate şi riscante ipoteze de menţinere a echilibrului şi a calculelor politice de putere. Secolul XX a fost dominat, în prima sa jumătate, de violenţe inimaginabile.
Din fericire, lumea noastră de astăzi este cu totul diferită. Acum, relaţiile noastre se desfăşoară în cadrul unei comunităţi de valori, stăpînită de responsabilitatea colectivă şi de cooperare. Este o lume nu lipsită de conflicte, însă orientată spre soluţionarea acestora. Cele trei state care au acţionat împreună în 1880 o fac şi astăzi, puţin diferit, împreună cu România şi concertat cu ceilalţi 23 de membri ai Uniunii Europene.
Noi, germanii, sîntem uniţi astăzi cu românii în cadrul Uniunii Europene nu în ultimul rînd prin istoria de secole a minorităţii germane, prin poziţia de vîrf ocupată de comerţ şi de investiţiile firmelor germane în România, precum şi prin marea atracţie exercitată de universităţile germane asupra studenţilor români. Cooperarea în plan politic între ţările noastre ar trebui întărită, pentru că noi contăm astăzi pe vocea puternică a României în cadrul concertului european. Nu în ultimul rînd, istoria ne învaţă să găsim împreună soluţii pentru Europa, dar şi pentru provocări globale, precum criza economică şi financiară şi schimbările climatice.
Andreas von Mettenheim este ambasadorul Germaniei la Bucureşti.
