„Patrioţi în România, Europa merită mai mult“ – aşa ar suna pertinent, după mine, o lozincă pentru alegerile europarlamentare. PSD ar dori, în schimb, instituţii europene fermecate de performanţele corupţiei din România. Pline de admiraţie pentru perseverenţa cu care guvernanţii atacă independenţa Justiţiei. Banner-ul PSD recomandă o Românie care cere consideraţie, beneficii, privilegii fiindcă întoarce spatele – grosolan – valorilor, ordinii, regulilor europene. Alte partide joacă şi ele cartea naţionalului ţanţoş. Majoritatea au ales să „gîdile“ electoratul cu ceea ce – cred ele – îl face să vibreze. Dar o mare parte din electorat ar dori să trăiască în Europa, într-o Românie inclusă în ordinea europeană. Cu legi stabile, concepute pentru binele public, cu dialog între popor şi guvernanţi, cu posibilităţi de prosperitate care nu atîrnă de servilismul politic. Pentru o Românie participantă, cu specificul şi capacităţile ei, la o atare ordine, Europa ar fi o patrie lărgită. Faţă de această patrie avem numai exigenţe, pretenţii, aşteptări? Nu avem şi responsabilităţi? Nu avem şi datoria de a-i întreţine mecanismele democratice, sănătatea Justiţiei, ethos-ul sensibil la profitul diversităţii, atenţia faţă de demnitatea persoanei?
Ce fel de voce are, în România, Biserica privitor la europenitate?
S-a spus, pe drept cuvînt, că tradiţia creştină a fost unul dintre fondatorii Europei, un formator de seamă al civilizaţiei continentului. Au existat o mulţime de critici fiindcă din preambulul Constituţiei europene a fost eliminată menţiunea creştinismului drept una dintre rădăcinile lumii noastre. Dar, oricum, peisajul, arta, gîndirea, literatura, tradiţiile continentului sînt pline de prezenţe creştine. S-a spus că pînă şi delimitarea politicului de religios, pînă şi laicitatea a fost infuzată europenilor pornindu-se de la specificul mesajului creştin, cu distincţia lui între „cele ale lui Dumnezeu“ şi „cele ale cezarului“.
În Răsăritul european, Biserica are o voce ascultată, respectată de mulţi. Ce spune ea în privinţa raportului naţional-europenitate?
În preajma alegerilor europarlamentare din mai 2014, Biserica Ortodoxă Română îi îndemna pe credincioşi la vot. Le recomanda să aleagă candidaţii „care fac dovada că pot apăra şi promova valorile creştine, în special familia tradiţională, viaţa şi demnitatea umană“. Biserica avea aşadar un proiect pentru Europa, alegînd să susţină nucleul consacrat al societăţii (familia tradiţională). Proiect legitim, dar lipsit de înţelegere faţă de anumite schimbări de mentalitate şi de comportament din modernitatea tîrzie (apariţia familiilor monoparentale şi mai ales libertatea individului de a-şi alege forma vieţii private). Se făcea de asemenea referire la „demnitatea umană“. E o valoare pe care creştinismul răsăritean consideră că o poate restitui Europei cu un înţeles superior. Şi că acest înţeles poate contribui la un suflu nou pentru comunitatea europeană. Dincolo de „demnitatea civilă“, de „demnitatea laică“ a persoanei, creştinismul (nu numai cel răsăritean) are conştiinţa demnităţii transcendente a persoanei: în irepetabilitatea sa, persoana e fiinţă după chipul lui Dumnezeu. Ea, persoana, face să transpară în lumea de aici imaginea divină. Ea, persoana, are de parcurs un destin care se joacă pe pămînt, dar ajunge pînă dincolo de lume.
Şi totuşi, pe cerul Bucureştilor creşte, uriaşă, Catedrala Mîntuirii Neamului. Ce se întîmplă cu „demnitatea transcendentă a persoanei“? Va fi persoana topită în colectiv, scăpată de responsabilitatea proprie, lăsîndu-şi grija vieţii de veci în seama uriaşei construcţii din preajma Casei Poporului?
Iar „neamul“ unde ar trebui plasat? Poate fi el asimilat unei Biserici? Nu cuprinde el şi oameni, comunităţi de alte credinţe, de alte convingeri? Biserica Ortodoxă Română, cu un rol esenţial în configurarea istoriei şi a culturii românilor, poate ea totuşi să se identifice cu o categorie socio-istorică? „Neamul“ poate fi el înţeles drept o categorie capabilă de transcendenţă? Nu riscă această (nelegitimă) calificare să-i tragă pe credincioşi prea grabnic spre ceruri? Să-i facă astfel neatenţi la diversitatea religioasă şi culturală a ţării, la coerenţa, mereu de construit, a europenităţii? La încurcarea nivelurilor de realitate pînă la urmă?
Anul acesta, de sărbătoarea Bunei Vestiri, Patriarhul Daniel se bucura de participarea masivă la „Marşul Vieţii“. Manifestarea reacţiona, după el, împotriva unei „apocalipse“ (istorice) care ne pîndeşte. „Dacă noi, poporul român, continuăm cu avorturile, cîteva milioane pînă acum din 1960, vom pieri ca popor. Ne aflăm în declin demografic.“ Despre milioanele de români care pleacă la muncă ori la studii în Europa, în patria lărgită pe care şi-o doresc, nu pomenea. Cantitativul era important, masa naşterilor, numărul de nou-născuţi. Nu calitatea vieţii pe care o vor avea în România. Patriarhul le promitea, în schimb, acestor nou-născuţi, soluţia transcendentă. „Fiecare copil are potenţialul de a deveni sfînt… Nu numai cetăţeni ai patriei pămînteşti, ci şi ai patriei cereşti.“ De acord. Legitim ca speranţă eschatologică. Dar pînă atunci? Discursul oficial al Bisericii are adesea problematice scurtături. Alături de „neam“, se grăbeşte să proiecteze în ceruri destinul persoanei. Însă mare parte din acest destin se joacă aici, pe pămînt. Pînă la patria cerească, nu e de avut grijă şi de statutul persoanei în România de astăzi? Nu e de avut grijă ca România, ca Europa să fie ferite de populism, de naţionalisme ţanţoşe, de malversaţiuni politice, de ideologii bazate pe ură? Nu atacă toate acestea demnitatea individului, libertăţile, calitatea vieţii lui? Între demnitatea transcendentă a persoanei şi demnitatea ei „civilă“ nu sînt de făcut legături?
E drept că, în iarna lui 2017, cînd protestele împotriva OUG 13 adunau în stradă sute de mii de oameni, Patriarhul Daniel a numit corupţia o boală care degradează persoana şi a declarat că lupta împotriva corupţiei trebuie să continue. De asemenea, la sinodul panortodox din Creta, Biserica Ortodoxă Română a condamnat net fundamentalismul şi a susţinut dialogul cu alte religii, stîrnind astfel fulgerele tradiţionaliştilor. Semnalul dat de Biserică privind sănătatea spaţiului public, ca şi deschiderea ei spre diversitatea religioasă, ţin în aceeaşi măsură de valorile spirituale şi de valorile europene. Pe deasupra, Biserica Ortodoxă Română este prezentă în comunităţile românilor din străinătate. Parohiile ei europene sînt locuri unde oamenii găsesc sprijin spiritual şi practic, loc de întîlnire, de comuniune. Or, migranţii se află acolo tocmai fiindcă apreciază ordinea, şansele, valorile de tip european. Înţelegînd să le fie alături, Biserica face implicit un exerciţiu de întîlnire cu ceea ce ei preţuiesc.
Care va fi mesajul Bisericii pentru europarlamentarele de luna viitoare? Va vorbi ea doar despre patria cerească? Sau şi despre „patria lărgită“, europeană, faţă de care avem responsabilităţi?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons
