Religia la muzeu şi religia din muzeu (II)

Banchetul teologicCum să prezinţi un subiect atît de complicat, controversat şi de delicat precum cel al doctrinei predestinării? Dar care nu poate fi neglijat, pentru că este vorba de un subiect-cheie pentru înţelegerea protestantismului de expresie calvinistă. Simplificat la maximum, predestinarea presupune faptul că Dumnezeu, în imensa sa înţelepciune, a ales o parte din oameni prin graţie divină pentru a avea acces în Paradis, în timp ce o altă parte sînt condamnaţi la chinuri fără de sfîrşit, iar alegerea Sa nu ţine seama nici de credinţa personală, nici de faptele caritabile din timpul vieţii. Dar să-i dăm mai bine cuvîntul lui Calvin: "Numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu, prin care El determină ceea ce doreşte să facă din fiecare om. Căci nu ne-a creat pe toţi egali, ci pe unii dintre noi i-a desemnat pentru viaţa veşnică, iar pe alţii, unei eterne damnaţiuni. Astfel, în funcţie de scopul pentru care este creat omul, noi spunem că el este predestinat morţii sau vieţii" (Calvin, Instituţiile Religiei Creştine, 1535). Cu un "bemol" extraordinar de interesant: pentru Calvin, cu cît un credincios îşi pune mai multe întrebări cu privire la şansele de a fi salvat, de a ajunge în Paradis, cu atît mai mult poate deduce el însuşi că şansele sale de a fi ales datorită graţiei divine sînt reduse. Morala este preferată doctrinei, iar nimic din ceea ce raţiunea nu poate admite nu este acceptat ca argument teologic.Dincolo de teologie, discuţia despre predestinare poate fi dacă nu accesibilă, cel puţin mai puţin aridă, interesantă pentru un public compus din oameni puţin obişnuiţi cu subtilităţi teologice? Soluţia găsită a fost pe cît de simplă, pe atît de eficace: a fost organizată o sală de mese, în jurul căreia sînt aşezate personaje celebre, de la Calvin la Rousseau, animate de actori ce interpretează fiecare cîte un rol specific. Sala este dominată de la înălţime de chipurile austere ale lui Calvin, Virel, Farel, Zwingli, tot atîţia teologi reformaţi care au răspîndit reforma în celelalte cantoane elveţiene şi în Europa. Galeria aceasta de portrete severe domină sala "banchetului teologic", degajînd o impresie grea, rigoristă, ce anihilează în mare parte eforturile făcute de muzeografi pentru a da o tentă "ludică" acestei săli a muzeului. Chestionată în timpul inaugurării muzeului asupra subiectului, directoarea instituţiei a furnizat un răspuns amuzant, în ciuda părţii sale de adevăr istoric: "În protestantismul epocii, pastorilor nu le plăcea să pozeze în faţă pictorilor, căci se pictau prea multe portrete de oameni bătrîni, uneori de bolnavi". Iar ca tacîmul să fie complet - în sensul real şi figurat al termenului - la magazinul muzeului de la ieşire se pot cumpăra farfurii şi pahare avînd pictate în interior figura lui Calvin şi ale altor teologi reformatori, fapt ce permite vizitatorilor să "facă o omletă în capul lui Calvin", după cum stă scris în prezentarea virtuală a muzeului pe Internet. Autoderiziune sau doar încă o încercare a protestantismului de a răspunde provocărilor, de a fi mereu pe "valul" actualităţii? Mă întreb însă dacă toţi vizitatorii muzeului pot asuma acest tip de umor atît de special.Muzica ReformeiCea mai interesantă sală a muzeului şi cea mai "umană", în acelaşi timp, mi s-a părut a fi cea dedicată muzicii şi "tradiţiei muzicale" protestante. S-a creat în acest scop un spaţiu extrem de intim, într-o încăpere rectangulară a muzeului. Pe perete se găseşte o reproducere a celor zece porunci, datînd dintr-o Biblie tipărită în anul 1689 la Geneva. Lumina este scăzută, tamizată, predispunînd la reflecţie şi atenţie. Vizitatorii se pot aşeza pe bănci de lemn, voit simple şi "protestante", pentru a asculta în voie o selecţie din muzica Reformei, începînd cu psalmul hughenot şi sfîrşind cu coruri malgaşe contemporane. Bineînţeles, un pasaj obligatoriu prin Bach, cel care a dat muzicii religioase protestante titlul său de glorie. "Dumnezeu îi poate spune mulţumesc lui Bach, pentru că Bach este proba existenţei lui Dumnezeu" - spunea Cioran cu sfînta insolenţă care l-a caracterizat dintotdeauna. Mi-ar fi plăcut să găsesc undeva acest citat într-un muzeu dedicat religiei protestante, căci Bach a spălat multe din "păcatele" protestantismului. Evident, ghilimelele se impun în acest caz. Muzica poate fi selectată în voie de către fiecare vizitator, datorită unui ingenios sistem de comandă online, ce permite accesul la numeroase CD-uri expuse într-o vitrină translucidă.Şi tot în muzică se termină şi vizita. În subsolul muzeului, într-un vechi pasaj medieval ce făcea pe vremuri legătura între clădire şi catedrala aflată în apropiere, a fost amenajată o cameră a "tradiţiilor religioase". Atmosferă obscură, cu lumină puţină şi tainică. Pe un perete al pivniţei medievale poate fi văzut un "arbore genealogic" al religiei creştine, ce porneşte de la Biserica Unită a primelor veacuri şi se termină cu vîrfurile tinere ale numeroaselor culte neo-protestante - poate una dintre cele mai interesante imagini ale acestui muzeu atît de instructiv prin cuvînt şi imagine. Un laser proiectează pe sol imaginea unui glob terestru, înconjurat de un fel de bandă circulară, pe care defilează numele principalelor confesiuni religioase ale umanităţii: romano-catolică, greco-ortodoxă, israelită, musulmană, budistă şi, în fine, protestantă. Fiecare confesiune este reprezentată prin muzică - o manieră soft, epurată, de a reprezenta ecumenismul şi dialogul ce ne unesc sau ar trebui să ne unească pe toţi locuitorii planetei. Nu este vorba de un simplu artificiu jurnalistic: chiar în momentul în care vizitam muzeul, răsunau acordurile celeste ale unui cor de călugări de la Muntele Athos; impresia lăsată de muzica ortodoxă în acel spaţiu strîns între ziduri medievale era copleşitoare. Ca vizitator, poţi fi de acord sau nu cu acest experiment muzeal. Dar nu se poate să nu admiri curajul şi necesitatea unui astfel de proiect, într-o lume tot mai secularizată, unde seceta de simboluri religioase din spaţiul public a devenit evidentă. Religia a ajuns oare la muzeu? Sau ea ne vorbeşte din muzeu?