Este, cu siguranță, sfîntul cel mai popular din istoria creștinismului. O ierarhie, știm, e greu de stabilit. Criteriile sînt numeroase și cartografia lor rămîne extrem de laborioasă. Vechime, frecvență, continuitate, număr de biserici dedicate, forme conexe de devoțiune, impact asupra vieții sociale și culturale, în fine, toate laolaltă, studiate cu acribie, îl pot plasa pe Sfîntul Nicolae imediat după Fecioara Maria.

Istoria începe la Myra, în Licia, unde, în vremea împăratului Constantin, episcop era Nicolae, de origine din Patara. După unele documente, fusese un laic ce devenise capul comunității creștine în urma descoperirii pe care un preot a primit-o în vis. A participat, potrivit unor liste din secolul al VI-lea, la Sinodul ecumenic de la Niceea, dar nu a lăsat nimic scris. Era însă o prezență a cărei autoritate spirituală venea din slujirea celor aflați în nevoie și în primejdie. De altfel, cel mai vechi episod atestat al Vieții sale relatează tocmai intervenția pe care o face pentru a salva trei condamnați la moarte de către un judecător corupt. Textul, Praxis de stratelatis, redă portretul unui episcop care nu rabdă nedreptatea și nu ezită să înlăture sabia din mîna călăului și să-l înfrunte pe guvernator. Este limpede că episcopul Nicolae beneficia de autoritatea judiciară acordată de împăratul Constantin, dar nu e mai puțin adevărat că sensul intervenției sale lasă să i se întrevadă personalitatea și pune la rădăcina autorității în materie de dreptate o cunoaștere mai adîncă, singura capabilă să dea dreptății de pe pămînt ceva din strălucirea adamantină a adevărului.

Sfîntul nu era doar un restaurator al ordinii civile, ci, întîi de toate, o inimă largă, discretă și eficace. Episodul celor trei fete salvate de la prostituție prin darurile strecurate noaptea în casa părintelui lor scăpătat rămîne, alături de cel evocat mai înainte, o emblemă a sfințeniei care avea să dăinuiască peste secole. Episcopul Nicolae își trăia sfințenia printre oameni: salva marinari, găsea provizii de grîu la vreme de foamete, sărea în ajutor cu o promptitudine pe care, potrivit mărturiilor adunate pînă în prezent, nu și-a pierdut-o nici dincolo de această lume. Dimpotrivă, și-a extins-o treptat: de la mormîntul său din Myra, din care -curgea un ulei parfumat, pînă la Bari, unde moaștele sale ajung în 1087, în urma intervenției decise a 47 de marinari care reușesc să le fure înaintea venețienilor! Circumstanța atenuantă era, desigur, căderea Myrei în mîinile turcilor selgiucizi. Uleiul de la Myra devine, la Bari, o rouă transparentă, izvorîtoare și astăzi de 9 mai, ziua aducerii moaștelor pe pămînt italic.

Bari devine, astfel, centrul cultului Sfîntului Nicolae, care se va răspîndi de aici în toată Europa occidentală. Ar fi de ajuns să amintim de Saint-Nicolas-de-Port în Lorraine, unde avea să predice Bernard din Clairvaux în 1153, iar Jeanne d’Arc se va ruga în 1429. Devoțiunea pelerinilor care străbăteau drumul către Compostela va purta cu sine memoria episcopului Myrei. Răsăritenii continuă să meargă la mormîntul gol din Myra, unde se mai afla o icoană miraculoasă, pe care, în cele din urmă, în 1362, Pierre I de Lusignan o va oferi catedralei din Famagusta. Lumea ortodoxă post-bizantină nu renunță însă la atașamentul său față de sfîntul episcop al Myrei nici după ce locurile de pelerinaj nu îi mai sînt accesibile. Arta medievală rusească sau românească, de pildă, este o dovadă a acestei exemplare fidelități.

Din Occident, prin olandezi, sfîntul Nicolae ajunge în Lumea Nouă, unde își primește o biserică în locul care, devenit din 1664 posesiune engleză, se va numi New York. Tradițiile migrate pe tărîm american aveau să dea naștere unui personaj-întruchipare a generozității: de la O vizită a Sfîntului Nicolae (1823) pînă la campania publicitară a Coca-Cola din 1931. Nici vechea Europă nu-l uită: povestea învierii celor trei copii, redată de Gérard de Nerval în 1842, va fi citată de Charles de Gaulle în memoriile sale… De la Myra și Bari la „spiritul Crăciunului“, povestea sfîntului Nicolae este cea a creștinismului devenit viața noastră cea de toate zilele, fără să ne mai dăm seama.

P.S. Bibliografie esențială: Michele Bacci, San Nicola. Il grande taumaturgo, Laterza, Roma-Bari, 2009; pentru cei grăbiți: Odile Haumonté, Saint Nicolas, Le Figaro / Presses de la Renaissance, 2016.