În fenomenul „vestelor galbene“, episcopatul francez a văzut mai ales o revoltă împotriva lipsei de dialog. Necomunicare între categorii sociale fragile şi guvernanţi, dar şi fracturi în sînul societăţii, aglomerare de „insule“ care se ignoră, nu se iau în seamă, nu se înţeleg. „Societatea noastră crapă din neputinţa de a ne asculta unii pe alţii, de a vorbi, de a fi ascultaţi“, declara Monseniorul Olivier Ribadeau-Dumas, purtătorul de cuvînt al Conferinţei episcopilor Franţei (Le Figaro, 25.12.2018). Biserica, spunea el, îşi propune să contribuie, prin credincioşii şi parohiile ei, la a crea spaţii de întîlnire, atmosfera unor schimburi, locuri de refacere a ţesutului social.
E drept că ceea ce izbeşte la „vestele galbene“ sînt amărăciunea insurgentă împotriva unui stat socotit nu îndeajuns de asistenţial, populismul (de care beneficiază Frontul Naţional), violenţele (în faţa lor un mare număr de francezi susţin legi anti-casseurs, fără a reduce deloc fenomenul la erupţiile de sălbăticie spectaculoasă). În spaţiul public, se discută, se fac analize, se avansează explicaţii de diferite calităţi şi genuri. Guvernanţii renunţă la anumite taxe, propun măsuri, asigură fonduri. Nu s-ar spune că „vestele galbene“ nu sînt ascultate. Însă protestatarii cer nu atît să fie ascultaţi, cît ca guvernanţii să asculte de ei, să facă politica dictată de „popor“ (adică de grupurile insurgente?). Dificultăţile socio materiale care au putut stîrni protestul sînt reale; discursul, pretenţiile, temperatura protestului riscă să pună în cauză principiile democraţiei reprezentative.
Dincolo de toate astea, fenomenul face să erupă (din nou) o problemă veche a societăţilor occidentale tîrziu moderne. Problema singurătăţilor. Nu e vorba numai despre grupuri defavorizate, care au sentimentul că sînt lăsate în seama nimănui. E vorba despre indivizi, despre un număr din ce în ce mai mare de oameni înghiţiţi de izolare, inutilitate, uitare, oameni care par să nu mai conteze pentru nimeni. Evident că cei mai loviţi sînt cei modeşti, nevoiaşi, provinciali: bătrîni (tot mai mulţi dat fiind că speranţa de viaţă a crescut semnificativ în Occident), pensionari, văduvi, şomeri, marginali.
Printre „vestele galbene“ care şi-au petrecut noaptea de Crăciun în pieţele oraşelor se aflau o mulţime de asemenea oameni. Însetaţi de convivialitate, de solidaritate caldă, fericiţi să facă sărbătoarea împreună, unii dintre ei evocau vechile locuri de întîlnire din micile comunităţi, alţii socoteau că mişcarea lor reface o comunitate ideală care depăşeşte individualismul rece al societăţii de astăzi.
Într-adevăr, destructurarea mentalităţii şi a comunităţilor tradiţionale a scos foarte adesea omul actual din textura protectoare a vechilor solidarităţi, din reţeaua vieţii laolaltă transmisă din generaţie în generaţie. Se adaugă, mai nou, delocalizarea culturilor şi a religiilor, mondializarea, migraţia. Toate acestea pe lîngă autonomia cu care modernitatea l-a obişnuit pe individ, pe care cîteodată i-a impus o. Condiţiile socio-culturale ale modernităţii tîrzii produc destulă singurătate în planul concret al existenţelor. În Franţa, lupta împotriva ei a devenit, de altfel, un obiectiv bine stabilit. În 2011, programul „toţi împotriva singurătăţii“ a fost declarat „mare cauză naţională“ (cf. George Minois, Histoire de la solutude et des solitaires, 2013).
Dar ce înseamnă în fond să fii singur? De la experienţa comună la reflecţiile filozofilor, singurătatea înseamnă să nu mai fii privit de ceilalţi, de nimeni. Nu mai există cineva care să-ţi recunoască calitatea de persoană, care să-ţi ofere propria ta imagine, de persoană, reflectată în ochiul celuilalt. Cei din jur te privesc ca pe un lucru sau ca pe un nimic. Nu te mai văd. Te trec cu vederea. A-l privi pe un nenorocit ca pe o persoană, spunea Simone -Weil, echivalează cu un sacrament. Îi recunoşti, îi redăruieşti identitatea oglindită în ochiul, în comportamentul tău. La fel, Nikolai Berdiaev socotea că „eul aspiră să fie auzit, să fie privit… nu într-o oglindă, ci într-un alt eu, într-un tu, printr un act de comuniune“.
În spaţiul credinţei, această comuniune prin privire e amplificată dincolo de eul indivizilor. Rădăcina persoanei umane este, pentru credinţă, chipul divin imprimat în inima profundă. Mai adînc decît individul, ea vede în fiecare om un Chip unic, care transpare în specificitatea ireductibilă a persoanei. Către el încearcă privirea să străbată atunci cînd îl priveşte pe celălalt, pe fiecare om. Pentru remediul singurătăţii, religia aduce / ar putea aduce aşadar nu numai o caldă convivialitate umană, ci şi conştiinţa demnităţii transcendente a umanului: atenţia faţă de acel unic Chip care se ascunde în fiecare şi dă condiţia ultimă de convergenţă a persoanelor.
* * *
În lumea tîrziu modernă, singurătatea a ajuns să fie considerată un rău, un duşman de combătut, o degradare, o anomalie. E doar îndurată, sufocantă, strivitoare. De temut, de evitat, de vindecat. Nu îşi pierde oare ea astfel o dimensiune, o aripă? Deşi puţine, n-au dispărut cu totul vocile care amintesc cealaltă faţă a singurătăţii: cea necesară, asumată, activă, fertilă. Singurătatea drept condiţie a vieţii interioare, a concentrării libere de agitaţia efemerului, a întîlnirii cu propria unicitate. În fond, a te rupe din plasa convenţiilor şi a portretului tău de suprafaţă, a te căuta pe tine însuţi, a încerca să te guvernezi, toate presupun singurătatea, reculegerea. Singurătatea „rea“ nu îşi atinge extremitatea atunci cînd eşti privat de privirea celorlalţi. Şi-o atinge atunci cînd te descoperi inconsistent, lipsit de eul propriu, cînd nu mai poţi da vieţii tale rost, sens, orizont de respiraţie.
Spiritual vorbind, tema singurătăţii-reculegere e imensă. E condiţia întîlnirii nu numai cu propria unicitate, ci şi cu Interlocutorul divin. Doar adunat din multiplicitate, doar coerent, unificat lăuntric poţi face faţă Partenerului transcendent. Raportul sufletului cu Dumnezeu e un „raport de singurătate“: un „singur faţă în faţă cu cel Singur“, potrivit expresiei lui Plotin.
Singurătatea-problemă, cea pe care societăţile occidentale îşi propun să o combată, e o singurătate definită în raport cu ceilalţi. E izolare. Credinţa are ceva important de spus, de făcut pentru a remedia lipsa de dialog, de comuniune, de fraternitate. Dar ea ar putea atrage atenţia şi asupra celeilalte aripi a singurătăţii, cea care nu prea e luată în seamă în spaţiul public dat fiind că individul e tratat preponderent ca „animal social“. Acea singurătate în care poţi coborî în tine însuţi şi poţi privi către un Altul.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikimedia commons
