Tema următorului document pregătit în vederea întrunirii Sfîntului și Marelui Sinod Panortodox, care va avea loc între 16-27 iunie 2016 la Academia Ortodoxă din Chania (Creta), este la fel de spinoasă ca aceea a diasporei: autonomia bisericească.

Miza teologică, teoretică și practică deopotrivă, este enormă. Teoretic, modul cum ortodoxia de azi gîndește problematica „maturității“ ecleziale, pentru că despre acest atestat al dezvoltării bisericești este vorba, va influența nemijlocit capacitatea ei de a face misiune în spații geografice mai vechi și mai noi și de a mărturisi dreapta credință eliberată cumva din captivitatea unei ecleziologii excesiv naționale. Sigur, criteriul teritorial rămîne valabil, Biserica lui Hristos nefiind abstractă, diafană, neîntrupată cultural, plutind ca o boare peste creația reavănă de a doua zi. Rînduiala canonică, ilustrată în Diptice, este expresia unei bune chiverniseli a plasamentului istoric al Bisericii. Crucială este aici însă corectarea mecanismului mental prin care mijlocul ajunge scop în sine.

Apoi, din punct de vedere practic, ortodoxia mondială are cîteva restanțe grave, chiar rușinoase. Cît mai trebuie să aștepte Biserici locale vechi de secole recunoașterea valorii lor pastorale? Sînt Bisericile Ortodoxe din Republica Moldova, Ucraina, Belarus, Estonia sau Macedonia simple monede de schimb între Bisericile „mame“? Cît mai putem prelungi și chiar adînci abordarea de tip geopolitic în raporturile interortodoxe? Întrebările nu sînt deloc retorice. Ele atrag doar atenția asupra faptului că a venit probabil momentul, Dumnezeu știe dacă este așa, să depolitizăm practica eclezială, să luăm în serios principiile canonice care au făcut posibilă „minunea bizantină“ prin care Biserica nu era definită exclusiv etnic, membrii ei provenind oricum din mai multe neamuri.

Documentul referitor la autonomia bisericească, elaborat în fazele succesive ale pregătirii Sinodului Panortodox, este manifest teoretic și abstract. Pentru un cititor neavizat, un asemenea text poate părea, pe bună dreptate, scandalos. În el nu regăsim pe Hristos, ci doar preocupări strict omenești legate de modul cum se subordonează o comunitate de credință față de o alta, văzută ca fiind mai valoroasă, mai îndreptățită. Or, așa stînd lucrurile, simplul fapt de a avea vechime se transformă în argument de autoritate, ceea ce nu are nici un fundament biblic sau patristic. Tradiția este, firește, o probă a timpului, dar ethos-ul ei nu se confundă cu imobilismul. Vitalitatea organismului eclezial se vede inclusiv în puterea de a gestiona prezentul.

Textul vorbește despre „statutul de independenţă relativă sau parţială a unei părţi ecleziale precise în raport cu jurisdicția canonică a Bisericii autocefale faţă de care ea are relaţia sa canonică“. În traducere liberă, Biserica autonomă are, în raport cu cea autocefală, predicatul unei entități semiindependente, fapt cu nimic justificat, ținînd cont că, la nivel sacramental, ea este o Biserică deplină, fără nici o lipsă. Totul se reduce la o arhitectură de putere moștenită din epoci în care unitatea bisericească era similară cu cea civilă și, fapt important, în care exercițiul unității era zădărnicit de distanțele foarte mari, de dificultățile comunicaționale și altele asemenea. Ei bine, în plină globalizare și comunicare fără limite, perpetuarea unor asemenea tipare nu se mai justifică.

În ceea ce ne privește, ca Biserică locală ieșită cu greu de sub tutela Patriarhiei Ecumenice, tema autonomiei și a autocefaliei ar trebui să ne preocupe critic și să încercăm să scutim alte Biserici locale de umilințele prin care am trecut și noi. Da, este vorba, la urma urmelor, de atitudinea colonialistă față de propriii noștri frați întru credință. Cu ce drept acordăm sau refuzăm certificatul de majorat al unor Biserici care propovăduiesc de secole Evanghelia lui Hristos și care au dat ortodoxiei mondiale sfinți și martiri? Dorința întemeiată de a avea o rînduială, de a prezerva și întări ordinea canonică, nu trebuie să se transforme într-o practică prin care unii sînt mai importanți decît alții. Lecția Mîntuitorului este complet alta: cel care se vrea primul trebuie să fie întîiul în slujire.

Radu Preda este lector la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.