- timpul catedralelor cu plată -
„Această biserică este un muzeu al Frumuseţii, din trecut şi din prezent / poţi să te bucuri de el din plin. / Dar această biserică înseamnă ceva mai mult: pentru credincioşi, este un spaţiu sacru / o Casă a lui Dumnezeu. / Multe generaţii au venit aici şi mulţi vin şi astăzi / Cu cea mai mare bucurie sau în cea mai adîncă suferinţă, / la răscrucea vieţii lor sau doar în trecere. / Fie ca acest loc să devină unul al liniştii şi pentru tine / unde, poate, te vei apropia / de Sursa a tot ce e viu.“
Cu aceste cuvinte scrise în toate limbile de circulaţie internaţională sînt întîmpinaţi turiştii care vin în valuri în somptuoasa catedrală Notre-Dame din Bruges, Belgia. Spre deosebire de alte construcţii similare, monumente ale unui apus timp al catedralelor care supravieţuiesc în Occidentul post-creştin, aici, cineva a simţit nevoia să le amintească amatorilor de călătorii şi vacanţe că se află, totuşi, într-un loc sfînt: scopul iniţial al acestui lăcaş, pe cale să se stingă definitiv în mileniul III după Hristos. O poetică şi inspirată aducere-aminte a rostului aflat la fundaţia acestei zidiri.
Notre-Dame din Bruges este o catedrală reprezentativă pentru a arăta de partea cărui talger înclină balanţa – muzeu sau spaţiu sacru. Este împărţită într-o zonă cu intrare plătită – pentru turişti, şi una fără plată – pentru credincioşii veniţi să se roage, să se reculeagă, să se spovedească sau să participe la liturghie. Într-o parte, o mulţime care curge fără contenire, formată din vizitatori din toată lumea, a căror îmbulzeală gălăgioasă seamănă, fără exagerare, în orele de vîrf de la sfîrşit de săptămînă, cu intrarea barbarilor în Roma aflată în declin. De partea cealaltă, cîteva zeci de credincioşi, mai ales de vîrsta a treia, vădit intimidaţi de afluxul de oameni gata să se calce în picioare pentru un loc mai în faţă, la cîţiva metri de ei. „Statuia lui Michelangelo Fecioara cu pruncul poate fi găsită în zona cu plată a muzeului“ – spune un alt anunţ la intrarea în Notre-Dame. Încă un semn că balanţa s-a înclinat definitiv într-o parte: ce e mai bun – pentru plătitori, ce e mai frumos şi demn de arătat – pentru turişti. Ei sînt suportul financiar pentru biserica devenită muzeu. Şi nici măcar un muzeu obişnuit, unde liniştea şi respectul faţă de ceilalţi vizitatori sînt presupuse încă de la intrare: catedrala europeană reprezintă, din perspectiva turistului, un muzeu-trofeu, care nu poate fi ratat, indiferent de preţ – în bani, timp sau maniere (mai precis, în lipsa lor). Cei cîţiva zeci de pensionari care rămîn sufletul acestui loc şi singurii care amintesc pentru ce a fost înălţată, cu secole în urmă, o catedrală nu se vor bucura de opera lui Michelangelo. La urmei urmei, ei sînt cei care vin oricum şi se mulţumesc cu ce nu poate fi plătit.
Între turism şi pelerinaj
Am văzut scene asemănătoare de multe ori. Cum ar fi cei cîţiva preoţi şi călugăriţe derutaţi care făceau zid în faţa hoardelor de turişti ce luau cu asalt splendoarea arhitecturală care te lasă cu respiraţia tăiată numită Catedrala Sf. Vitus, în Hrad-ul praghez. „Vă rugăm, nu treceţi de balustradă! Vă rugăm, nu intraţi în altar!“ – vocile lor se arătau neputincioase sub năvala asediului turistic. În faţa unei alte biserici pragheze, momentan în renovare şi închisă pentru vizitatori, cîţiva japonezi cu nelipsitele lor aparate de fotografiat se tîrau cu mişcări de omidă pe caldarîm, doar-doar vor reuşi să obţină o fotografie prin grilajul care despărţea lăcaşul de stradă şi care avea un mic spaţiu între pămînt şi drugii de fier. Probabil ar fi fost o tragedie să recunoască acasă că le-a scăpat un obiectiv din motive care ţin de renovare: pe deasupra, niciodată nu strică două-trei like-uri în plus, pe Facebook. Sau rafalele de înjurături, extrem de colorate şi rostite cu temperament şi decibeli iberici, ale unor turişti spanioli cînd au aflat că programul de vizită s-a terminat, într-o catedrală din Bruxelles. Ori, tot în Bruges, Catedrala Sf. Salvator – un turist se lăsa pozat într-o atitudine nonşalantă, cu un zîmbet şugubăţ, sprijinindu-se de masca mortuară a unui arhiepiscop, în vreme ce partenera îi făcea o fotografie rapidă, cu aparatul pe sub jacheta desfăcută, fiindcă fotografiatul în interior era interzis.
Paradoxal, niciodată arhitectura sacră a Vestului european n-a fost mai populară şi mai vînată ca astăzi, dar cu un preţ uriaş: taina care îl leagă pe om de „sursa a tot ce e viu“, cuprinsă în verticalitatea impunătoare a unei catedrale, s-a pierdut.
Altfel stau lucrurile în Ţara Sfîntă: aici, turiştii redevin, în cea mai mare parte, pelerini. Ceea ce nu înseamnă că popasul lor religios e lipsit de dimensiunea financiară sau turistică: ea a făcut parte întotdeauna din pelerinaj, această instituţie ambulantă a credinţei. Imaginea hieratică a călugăriţei în veşminte albe, care se ruga cu intensitate în capela de pe Cîmpul Păstorilor din Bethleem, funcţiona ca un zid de netrecut în faţa curiozităţii vizitatorilor. Un fior te făcea să te opreşti, ca un invizibil semn de „interzis“. Balustrada, grilajul, avertismentul se mutaseră în zona inefabilă. Oricît de grăbiţi sau avizi să înainteze, toţi pelerinii simţeau cum intimitatea vie a rugăciunii îi ţintuieşte pe loc. În Bethleem, spaţiul sacru, încă însufleţit, nu încremenise în pietrificare muzeală.
Dar poate că avertismentul de la intrarea în Catedrala Notre-Dame din Bruges nu este complet în van. Deşi şansele sînt reduse, avînd în vedere instrumentalizarea turistică extremă a ceea ce rămîne, în esenţă, un spaţiu sfînt, e posibil ca frumuseţea să fie, uneori, calea de înaintare, cu paşi ezitanţi, spre sursa a tot ce e viu. Printre cei care vizitează Vaticanul şi catedralele din oraşele italiene s-a constatat un sindrom care se manifestă prin senzaţii de ameţeală şi înfiorare fizică, provocate de splendoarea frescelor şi a statuilor create de marii artişti italieni. O senzaţie pe care muzeele, oricît de reuşite şi preţioase prin exponatele lor, n-o pot transmite. Nu doar frumuseţea artistică, ci şi fervoarea religioasă, cutremurarea mistică şi emoţia cu care au fost create capodoperele din Peninsulă (acea credinţă care „zugrăveşte icoanele-n biserici“, de care vorbea Eminescu) îşi trimit, peste veacuri, unda magnetică. Poate e doar o iluzie sau o simplă senzaţie fizică; dar, la fel de bine, e posibil să fie un început.
