Un model de neînlocuit
Am avut puţine modele muzicologice în anii studenţiei, în acel final de deceniu 9 în care ne simţeam izolaţi de restul lumii, fără speranţă. Aş fi vrut să cercetez muzica modernă occidentală, deşi surse nu prea existau. Şi, oricum, tinerii erau încurajaţi (dacă nu somaţi) să investigheze în primul rînd creaţia autohtonă. Am descoperit curînd că despre acest subiect se poate scrie în multe feluri, una din cărţile mele de căpătîi devenind cea semnată de Clemansa Liliana Firca – Direcţii în muzica românească. 1900-1930. Cunoscînd-o apoi pe autoare, admiraţia pentru stilul ei profund, complex, totuşi perfect inteligibil, a crescut: vedeam, în carne şi oase, o adevărată doamnă. Nu am fost mirată să aflu (în anii ’90) de la istoricul Mihai Sorin Rădulescu (coleg la New Europe College), că studiază genealogia boierească a doamnei Firca.
Deloc ostentativă, dar mereu elegantă, firească, dar fermă dacă ocazia o cerea, cu o cultură solidă şi versatilă, Clemansa Liliana Firca a rămas şi după 1990 o prezenţă discretă în lumea noastră muzicală. A dorit să stea în umbra soţului său, muzicologul Gheorghe Firca, pe care l-a susţinut cu un devotament greu de descris; a format un alt tînăr muzicolog, pe Ştefan, cu subtilitate şi fără a exercita nici o presiune. S-a afundat în arhivele Muzeului „Enescu“ într-o manieră care este cu adevărat de neînlocuit.
O altă carte a sa devenea, la începutul anilor 2000, o piatră de hotar pentru mine: Modernitate şi avangardă în muzica ante- şi interbelică a secolului XX. 1900-1940. Găseam acolo justificarea ideii care mă obseda (referitor însă la jumătatea a doua a secolului al XX-lea), şi anume necesitatea de a pune mereu faţă în faţă îndeletnicirile compozitorilor români cu cele ale colegilor vestici, întîmplările muzicale provocate de Zeitgeist, de a ieşi din obişnuitele glorificări „naţionale“.
Oricum, vizitam mult mai des cărţile doamnei Firca decît pe autoarea lor. Rămîn acum doar cu cărţile.
Valentina Sandu-Dediu
