Timpul înainta vijelios prin decembrie. Eram în Bucureşti, într-o atmosferă umedă, cu o ceaţă groasă, care spre seară se lăsase ca o cortină fumurie. Ne-am adunat într-un apartament de pe Bulevardul Unirii, am deschis o pentadă din vinul lui Macedon şi am purces la un simpozion profund. Vom caracteriza personajele în funcţie de ceea ce reprezintă pentru ele introspecţia: pentru Cristi (Cr.) – o propensiune cinegetică teofagă, pentru Mihai (M.) – un mod de a bea elixirul tinereţii cu sinele, pentru Clement (Cl.) – o metodă evazionistă virtuală de a scăpa de datorii, pentru Ion (I.) – o incursiune egolatră spre teomanţie, pentru Horaţiu (H.) – o metodă trudnică şi trainică de a-şi developa istoria criptic, pentru Costena (Cos.) – o cardiogramă acrivică a realităţii fruste, pentru Iulia (Iul.) – chivernisirea biblioteconomică a gîndurilor.
Cr.: Dragi sympotes, în acest mediu prehibernal, ne vom concentra asupra realităţilor interioare ale omului şi, în mod special, asupra procesului voliţiunii. Ce este voinţa?, De ce vreau cînd vreau?, Ce mă face să vreau aşa cum vreau?, De unde pleacă vreau-ul meu? sînt întrebări pe care şi le pune orice om. Şi, întrucît sîntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, să spunem cîteva cuvinte despre cum vrea El sau, mai bine zis, despre cum credem noi că vrea El, pentru că în definitiv modul Lui de a vrea rămîne insondabil! Grigore de Nyssa ne spune că atunci cînd vrea (bouletai) Dumnezeu, imediat ia fiinţă ceea ce vrea, subliniind astfel diferenţa funciară între a vrea-ul Lui şi al nostru. Şi asta pentru că Dumnezeu, în primul rînd, are o libertate dincolo de opţiune, cum bine ne învaţă Maxim Mărturisitorul. El vrea fără să fie sub imperiul necesităţii şi al opţiunii, adică are o voinţă naturală, nu una gnomică (gnomikon thelema). Chiar şi Iisus Hristos, după acelaşi Maxim, deşi a avut şi fire omenească, nu a avut voinţă gnomică, ci doar naturală, cu care au fost înzestraţi primii oameni. Ioan Damaschin conchide că în Dumnezeu nu există proairesis, adică intenţia de a alege. Voinţa lui Dumnezeu este dincolo de procesul ambiguu al alegerii.
I.: Da, pentru că El vrea ceea ce este, pe cînd omul vrea şi ceea ce nu este, adică răul, care este paripostasis – cum ne spune Dionisie Areopagitul. În Dumnezeu, legătura dintre thelein (a vrea) şi einai (a fi) este una fiinţială.
H.: De ce totuşi am fost creaţi cumva invalizi, cu această voinţă gnomică, care este schimbătore şi nesigură, care astăzi mă face să vreau ceva, mîine altceva, total opus, sau, mai grav, să le vreau pe amîndouă deodată? Nu înţeleg!
Cr.: Voinţa gnomică este rezultatul căderii, de aceea Iisus Hristos nu a avut-o. Ca om, El a avut ceea ce avem şi noi prin creaţie, adică voinţa naturală, a vrea binele. Iar omul, fiind făptură, nu a fost înzestrat cu libertatea absolută, cea de dincolo de opţiune, şi a putut astfel alege, chiar şi ceea ce nu este, adică răul. Părinţii Bisericii au preluat de la Platon învăţătura despre împărţirea trinitară a sufletului, pe care au modificat-o teologic, şi ne spun că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, avînd gîndire (logismikon), simţire (thymikon) şi voinţă (epithymitikon). Toate aceste părţi ale sufletului se află într-o legătură de interdependenţă, pentru că nu poţi gîndi fără să simţi că gîndeşti şi fără să vrei să gîndeşti sau să vrei fără să gîndeşti că simţi şi să gîndeşti că vrei.
H.: De ce însă de multe ori gîndesc ceea ce nu vreau sau vreau ceea ce nu gîndesc sau simt ceea ce nu vreau? I.: Pentru că, dată fiind starea noastră de sciziune interioară, conexiunea dintre aceste funcţii este haotică. Mintea trebuie însă să conducă simţirea şi voinţa.
Cl.: Eu aş vrea să vă opresc acest iureş de aserţiuni teologice rupte de realitate. Ca să lămuresc decisiv raportul dintre cele trei facultăţi ale sufletului, voi fi scurt: voinţa este totul! În lucrarea sa Lumea ca voinţă şi reprezentare, Schopenhauer scrie că voinţa este stăpînul, iar raţiunea – sclavul. Voinţa hotărăşte, este a priori, iar intelectul examinează, este a posteriori, pare că hotărăşte, dar, în decizie, este direct influenţat de voinţă.
M.: Voinţa este forţa motrice a sufletului. Şi, aş fi mai clar, dorinţa este primum mobile al întregii fiinţe omeneşti şi aş zice al întregului univers. Toată mişcarea fiinţei noastre este marcată de acest dinamism volitiv intrinsec. Să nu uităm că partea volitivă în greacă, aşa cum aţi spus, se numeşte epithymikon, iar epithymia înseamnă în greacă dorinţă. Se înrudeşte cu thymikon-ul, partea afectivă; şi chiar şi etimologic sînt diferenţiate doar de prepoziţia epi, arătînd de fapt că aceste două facultăţi reprezintă iraţionalul din om.
H.: Omul vrea în funcţie de gînduri sau gîndeşte în funcţie de voinţă? Dacă gîndeşte în funcţie de factorul volitiv, rămîne întrebarea crucială: Ce mă face să vreau?. Pe mine unul nu mă convinge nici o interpretare unilaterală, mi se pare o problematică nedesluşită. Poate ar fi mai corect un raport alternativ al hegemoniei uneia sau alteia dintre facultăţile sufletului.
Cl.: Noi nu negăm rolul esenţial al intelectului în desfăşurarea ontică a fiinţei umane. Mintea discerne impulsurile voinţei, le dă un rost. Dar elementul primordial este voinţa. Şi nu este vorba doar de voinţa psihologică, ci de o forţă interioară adîncă, care determină toate acţiunile ulterioare ale omului.
M.: Este dorinţa implacabilă care răsare din tenebrele sufletului şi domină constituţia psihosomatică a omului. Bine – spunea Seneca – velle non discitur („voinţa nu se învaţă“), pentru că este ceva care nu se dobîndeşte, ci este pur şi simplu. Se ştie că filozofii antici, apoi şi Părinţii, au subliniat rolul primordial al minţii, dar cred că mai mult ca pe un deziderat. În Politeia – evit să traduc Republica, sînt regalist – Platon ne expune concepţia lui despre regimul politic şi aseamănă orînduirea interioară a omului cu orînduirea unei cetăţi. Dacă omul are armonia interioară între cele trei facultăţi, prin cultivarea virtuţii specifice fiecăreia, înţelepciunea pentru intelect, curajul pentru afectiv şi cumpătarea pentru volitiv, atunci şi cele trei categorii sociale ale cetăţii – arhonţii, paznicii şi producătorii – vor fi în armonie.
I.: Deci, devine după facultăţi, stimabile!...
M.: Lasă băşcălia, coribantule. Eu doar îl citam pe Platon, care susţinea că dacă ne-ar conduce afaceriştii, s-ar ajunge la plutocraţie, soldaţii – la dictatură, şi, prin urmare, conchide: „Cînd vor conduce filozofii şi conducătorii vor filozofa, numai atunci popoarele vor fi fericite“. Politeia noastră arată însă că a fost doar un deziderat utopic.
I.: La început am fost surprins cum aceşti doi raţionalişti sadea s-au transformat peste toamnă în volitişti, după ce au citit Schopenhauer, dar, dînd un search adineauri pe iPad, am găsit răspunsul în două citate de-ale filozofului, grăitoare pentru cauza rătăcirii lui şi a lor: „sexul este instinctul ce reprezintă cea mai puternică manifestare a voinţei de viaţă în trupul meu“ şi „organele genitale sînt punctul de concentrare a voinţei“!
H.: Totuşi, revenind la sobrietatea discuţiei, ei nu mi-au răspuns la întrebarea: Ce mă face să vreau? Mai înainte de a vrea să poţi, trebuie elucidat a putea să vrei.
Cos.: Nici nu aveau cum. Sfinţii Părinţii ne învaţă că există în om un adînc al adîncurilor, unde vînturile gîndurilor nu suflă. Ei îl numesc fie duh, fie inimă, fără să se refere la inima de carne. Este vorba de acel adînc de dincolo de minte, simţire şi voinţă, de unde pleacă toate mişcările fiinţei omeneşti. Nu este vorba de iraţional, ci de ceva dincolo de minte. Doar acolo se pot unifica facultăţile sufletului. Acest adînc ne facem să vrem!
Iul.: Este vorba de omul cel tainic al inimii, cum scrie apostolul Petru. Augustin exultă: e ceva în mine mai intim decît mine însumi.
Cos.: Numai acolo se poate întîlni omul cu Dumnezeu, degeaba stăm cu ochii pironiţi pe turla bisericii, nu pe acolo vine, ci în acest adînc, unde intră ca Înainte-mergător la botezul fiecăruia, cum ne spune Marcu Ascetul. Acolo se săvîrşeşte Liturghia cea tainică. În acest loc tainic îşi cufundau isihaştii mintea prin rugăciunea inimii.
Iul.: În teologia Bisericii au existat două tendinţe referitoare la centrul fiinţei omeneşti, prima reprezentată de Capadocieni, care spuneau că centrul fiinţei este minte, şi cea de-a doua, reprezentată de Macarie Egipteanul, care spunea că este inima. Peste veacuri, vine acest sfînt de geniu, Grigorie Palama, şi teologhiseşte că centrul este mintea cufundată în inimă. A nu se confunda inima cu sentimentul, fie el şi religios. Mare parte dintre masele acestea religioase sentimentaloide, care aleargă prin toate colţurile lumii să colinde moaştele, poate nu-şi cufundă mintea în inimă.
Cr.: Aş conchide că, fără unificarea acestor puteri sufleteşti, omul persistă într-o degringoladă interioară care se reflectă şi în societate. Omul ar trebui să se adune în sine, în adîncul lui, ca să-şi găsească Creatorul.
Spre noapte, ceaţa se ridicase acoperind cerul cu un văl mişcător. Cîţiva oameni încă se plimbau pe aleile umede, fiecare purtînd cu el, volens nolens, lumea sa interioară. Sîntem ceea ce sîntem în adîncul nostru.
Cristian Chivu este doctor în teologie al Facultăţii de Teologie Thessalonic şi doctorand al Facultăţii de Filozofie a Universităţii „Aristotel“, secţia Limbi clasice. Cea mai recentă carte publicată: Marcu Evghenicul (2010). Opere complete I, studiu introductiv, note, traducere, editare text grec original.
