● Le Rayon vert / Raza verde (Franța, 1986), de Eric Rohmer.

Delphine (Marie Rivière) e copleșită de o veste neașteptată: n-are cu cine să plece în vacanță. Cataclism. Nu de alta, dar se știe că, în buna tradiție pariziană, vacanța de vară e sacră, pentru că-ți permite, măcar preț de cîteva zile, să pui arșița betonată, traficul neobosit, tracasarea și toată pacostea presupusă de metropolă pe pauză. Un fel de „piua!” care la Rohmer nu are nimic dintr-un statement politic dur cu privire la clasa privilegiată, ci poartă briza îmbătătoare a zilelor leneșe de vacanță în care am putea să ne dăm mîna. De la Le Genou de Claire (1970) și pînă la Conte d’été (1996), filmele „de vară” ale acestui observator hîtru al oamenilor din împrejurimi au propus printre cele mai șarmante reprezentări ale inactivității estivale. Voluptatea de a sta tolănit la soare, făcînd și desfăcînd ordinea lumii în discuții care pun pe tocător inima și rațiunile ei de neînțeles – iată un nobil subiect de film, la care Rohmer, un hedonist doar cu gura, a trebăluit migălos toată viața, instituind o metodă ale cărei ultime consecințe nu le-am descoperit nici pînă azi.

Dar dintre toate filmele sale văratice, tind să cred că Le Rayon vert (Leu de Aur la Veneția în 1986) este cel mai bun, pentru că acceptă cu bucurie neprefăcută să destabilizeze un personaj care nu stă o clipă locului. Nu-i un secret că mai tot ce-a făcut Rohmer s-a trezit magnetizat de atitudini mai mult sau mai puțin perverse, prin care să pună la încercare personaje de tot felul. Altfel spus, împărțind iar și iar cărțile de joc din pachetul său etern și infinit, Rohmer se asigura – știind prea bine că norocul e schimbător și măsluindu-l cînd era nevoie – că acestor oameni pe care-i pune sub lupă le pică mereu cele mai proaste combinații. Ca și cum, o dată pentru totdeauna, aventurile de pe ecran se puteau consuma între oameni cu ghinion statornic atît la cărți, cît și în dragoste, care se-nverșunau pe degeaba împotriva sorții. Acordîndu-le bucurii mici și blestemîndu-i cu obstacole mari, păpușarul Rohmer deschidea falii între care se dezvoltau, cu claritate cristalină, toate obsesiile unei societăți, pe care cineastul le judeca apoi după bunul plac.

Delphine e cea mai năpăstuită figură din această galerie de oameni naivi și ușor decalați la contactul cu care Rohmer, el însuși un excentric absolut, n-a putut decît să ricaneze. Față de alte persoane, Delphine se aruncă în mica ei dramă cu seriozitate de copil, plîngîndu-și de milă cu o constanță tulburătoare. Plăcerea narațiunii de a purta acest vagonet îndărătnic și idealist pînă la cea mai îndepărtată linie moartă e remarcabilă: Rohmer inventează aici un personaj care se chinuie existențial, apoi refuză să-i arunce colacul de salvare. Cutare rudă îi propune o excursie în Irlanda, dar acolo plouă, iar ea vrea bronz. Cutare fost iubit îi lasă cabana de la munte, dar acolo e singură și se întoarce acasă repede, din plictiseală. Cutare cunoștință întîlnită întîmplător îi propune să iasă într-o seară la „agățat”, doar că Delphine își dorește altceva. Problema e că nici ea nu știe ce. Visînd la Feți-Frumoși și julindu-și nasul de fiecare dată cînd realitatea o trîntește la pămînt, Delphine are curiosul obicei să raționalizeze mici incidente inexplicabile, pe care e mai bine să le lași în plata Domnului, și să se lase dusă de val în momentele în care i se cere concentrare. De la Cherbourg la Paris, filmul parcurge alături de ea, în binecunoscuta modestie estetică rohmeriană, o lume a turiștilor și a băgătorilor de seamă, în care fiecare caută o iubire de-o noapte sau o iubire cu „I”. Sociologic, e minunat. Cinematografic, la fel.

Remarc, nu fără un ușor amuzament, cum cauza lui Rohmer nu mai produce controversă nici măcar la noi: înaintea retrospectivei de la TIFF – opt filme arhicunoscute în cópii foarte frumoase – au apărut noi și noi texte care-i salută moștenirea inepuizabilă. Dar îmi vine să strig că ceva nu s-a înțeles cum trebuia: căci există comentatori care fac din Rohmer un progresist (ei, aș!), doar ca să le dea cifră rotundă prin paleta de gusturi, la fel cum există comentatori care fac din el un reacționar fără scăpare (ete, scîrț!), doar pentru că omul nostru nu se grăbește s-o ia pe scurtătură. Cu Rohmer, însă, cred că funcționează o singură strategie: să ne descălțăm la ușă de orice prejudecată. Priviți scena antologică în care Delphine, invitată la o cină convivială unde preparatul-vedetă e o ditamai friptura suculentă, declară că e vegetariană. Urmează o discuție fabuloasă – deopotrivă comică și plină de tîlc – în care amfitrionii o descos cu privire la opțiunea ei (o fi din rațiuni etice? o fi pentru sănătate?), iar ea se vede înghesuită într-un colț, încercînd să pareze înțepăturile cum poate. Punct ochit, punct lovit pentru moralistul fără cusur care e Rohmer, capabil să bifeze aici, printr-un tur de forță scriitoricesc la care îi răspunde o Marie Rivière cu adevărat incredibilă, toate metehnele societății de consum. Ecologiști, activiști de tot soiul, burghezi îmbuibați și vegetarieni sclifosiți – măreția lui Rohmer e că nu scapă nimeni nevătămat. Iar visurile și mitologiile noastre – există dragoste pe lumea asta? etc. – își găsesc în filmele lui un teren care să le contrarieze și să le găzduiască rînd pe rînd. Perfecțiunea acestui sistem nu poate să fie decît reafirmată cu fiecare ocazie.

Le Rayon vert a fost proiectat la TIFF și este disponibil pe MUBI.

Victor Morozov este critic de film.