Lupu (România, 2013), de Bogdan Mustaţă. 

Lungmetrajul de debut al lui Bogdan Mustaţă, Lupu, e un film mai mult liric decît epico-dramatic. E filmat în Bucureştiul zilelor noastre, dar spaţiul în care se învîrt personajele e un limbo – se trece uşor din lumea morţilor în lumea viilor (sau de la realitate la halucinaţie) –, iar timpul e un iulie – august încremenit, mustind de langoarea unei adolescenţe perpetue. Scene mai mult sau mai puţin „primordiale“ se succedă fără a intra în raporturi (prea strînse) de cauză şi efect: un adolescent rămas orfan de tată, prefăcîndu-se că doarme şi ascultînd zgomotele făcute de mama sa împreună cu noul ei iubit; acelaşi adolescent (Mihai Vasilescu) zgîindu-se la o vecină (Ada Condeescu) care-şi petrece cea mai mare parte a timpului tolănită lasciv pe paturi şi canapele; adolescentul nostru servindu-i cu clătite pe vecină şi pe prietenul ei (care, imediat după aceea, dispare din film), într-un apartament plin de copii (nu se ştie de ce); sau coborînd în fugă scările blocului, împreună cu fata, şi sunînd la toate uşile; sau dîndu-i bună ziua, pe scări, unei femei despre care poliţia spune că e moartă; sau oblojindu-şi tatăl mort (şi insistent-autocompătimitor). E greu de stabilit dacă toate astea (sau o parte din ele) se petrec doar în mintea rănită a orfanului, dar, în orice caz, impresionismul lui Mustaţă („impresionism“ în sensul pe care-l are acest cuvînt în cinema: reprezentarea unor fenomene aparţinînd nu atît realităţii exterioare, cît „înlăuntrurilor“ umane care o refractă) e pe cît de preţios, pe atît de comun. Poezie de nivelul ăsta se produce masiv (şi, în general, cu mijloace mai puţin costisitoare decît cele cinematografice) în jurul vîrstei de 15-16 ani; or, Mustaţă are 38. Altfel, culori odihnitoare (diferite nuanţe de galben: solar, chihlimbariu, mieros) şi sunete scoase frumos în evidenţă (foşnetul copacilor sub care joacă baschet băiatul, scîrţîitul liftului în care coboară împreună cu fata).

Gravity (SUA, 2013), de Alfonso Cuarón. 

Gravity – o poveste de supravieţuire în spaţiul cosmic – se anunţă a fi filmul hollywoodian al anului, dar probabil că şi în anii care vin va continua să se vorbească despre cadrele lungi obţinute de regizorul Alfonso Cuarón, cu Sandra Bullock şi George Clooney plutind printr-o simulare digitală a spaţiului, iar aparatul de filmare, aparent flotant la rîndul său, apropiindu-se şi îndepărtîndu-se de ei, intrînd şi ieşind din căşti de cosmonaut, glisînd înainte şi înapoi pe continuum-ul dintre omenescul microscopic şi imensitatea absolută. În ceea ce priveşte sunetul, Cuarón îşi dă osteneala să împace scrupulul acurateţei ştiinţifice cu imperativele unui cinema destinat Multiplexurilor – deci obligat să acopere foşnetul şi crănţănitul de popcorn. Convenţia e că (pe lîngă inevitabila muzică) auzim numai ce aud cosmonauţii înăuntrul costumelor lor – adică transmisiile radio ale celuilalt, dar şi reverberaţiile eventualelor impacturi cu alte corpuri. Ceea ce lasă loc şi pentru ocazionale secunde de tăcere pură – de pildă, în timpul exploziei unei staţii orbitale, ale cărei bucăţi se împrăştie extrem de repede, dar nu înainte de a forma un pattern căruia tăcerea totală îi scoate şi mai bine în evidenţă picturalitatea abstractă. Cea mai mare parte a timpului ne-o petrecem, însă, în concretul aventurii, al greutăţilor venite una după alta să testeze resursele de supravieţuitori ale eroilor – dintre care el e un fel de încarnare a lui Buzz Lightyear din Toys, iar ea e o everywoman americană idealizată. Plecaţi într-o misiune de rutină, cei doi suferă un „naufragiu“; şansa lor e să ajungă la o staţie rusească abandonată şi să folosească una dintre navetele de acolo pentru a se întoarce pe Pămînt – sau măcar pentru a ajunge la o staţie chinezească aflată în stare mai bună. Clooney execută o variantă a gestului galant făcut de DiCaprio în Titanic şi o lasă singură pe Bullock, totodată lăsînd uşa deschisă pentru o întoarcere în chip de deus ex machina (cu alibi oniric). O eroină hollywoodiană ca la carte, Bullock trebuie să se confrunte nu doar cu imensitatea aceea antiviaţă, ci şi cu propriul backstory – amintirea copilului care i-a murit: cu alte cuvinte, vorba veche (din Alien, printre alte tratate de filozofie) cum că în spaţiu nu ne poate auzi nimeni zbieretele de copii ai nimănui (zbierete transformate aici în urlete la lună) nu-l împiedică pe Cuarón să ridice volumul melodramei la nivelul 11 din 10. Nu că scenariul filmului ar fi dispus să-i lase pe spectatori să contemple îndelung posibilitatea de a fi copiii nimănui. Din contră, face manevre viguroase ca s-o alunge: invocări ale vieţii de-apoi, planuri-detaliu pe obiecte religioase din staţia rusească şi din cea chinezească, privelişti cosmice care trimit la cordoane ombilicale, la poziţia fătului şi la alte elemente din imageria naşterii, un contraplonjeu eroic cu supravieţuitorul ridicîndu-se din nămolul de la malul mării – primul om de pe Pămînt, pregătindu-se să-l ia în stăpînire. Pentru o evaluare mai puţin optimistă, mai puţin bătătoare cu pumnul în piept, a locului nostru în cosmos, trebuie mers la 2001: O odisee spaţială, iar pentru un umanism de altă tradiţie decît cel de aici – care e, de fapt, triumfalism USA (corectat de feminism şi îmblînzit de New Age-ism) cu pretenţii universaliste – trebuie mers la Solaris