Cinema-ul românesc e plin de evocări revanșarde la adresa comunismului. În loc să aducă un plus de luciditate, primii ani „liberi” au oferit, la noi, prilejul unor reglări zgomotoase de conturi cu regimul care tocmai căzuse. Filmul devenise mediul perfect pentru vendete personale cu trecutul și denunțuri retroactive ale ororilor comuniste; vizual, asta se traducea acum, că totul era „la liber”, prin felurite excese – sex cu toptanul, aforisme despre starea națiunii la kilogram. În fapt, astfel de filme au participat totuși la construcția unei narațiuni hegemonice festiviste, unidirecționale, care să justifice neajunsurile majore ale tranziției spre capitalism. De unde și surpriza provocată de întîlnirea cu documentarele lui Dobrivoie Kerpenisan – Legea lui Ioan (1993) și Călătorul în timp (1995), reapărute dintr-o subterană a timpului, precum și cu mult mai recentul Rebeli cu o cauză (2019). Totalizînd împreună mai puțin de 2h30, aceste trei mediumetraje oferă o privire singulară asupra tranziției românești, lipsită de (pre)judecăți oportuniste și de viziuni mesianice.

Kerpenisan s-a născut în Banat și a emigrat în Germania în anii ’70, pe cînd avea 9 ani. Filmele lui – primele două realizate împreună cu Dominique Andreas Faix – se petrec chiar acolo, în satul copilăriei: departe de centre decizionale și de discursuri demagogice, „la capătul liniei”, după cum arată un cadru frapant din Legea lui Ioan, în care un tramvai face trecerea dinspre o periferie cu blocuri uitate de lume spre cîmpuri ce se pierd în zare. Acesta e toposul documentat în primul – și cel mai puternic – film al regizorului: o zonă liminală a damnării, în care oamenii își duc resemnați traiul de zi cu zi, între birt și abator. Proptindu-se ici și colo într-o explicație din off, filmul lasă în rest cadrele să vorbească pentru ele – să ne lovească cu forța stranie a unui spațiu ieșit din timp.

Oamenii sînt priviți de undeva de departe, afectați de un fel de oboseală existențială: sîntem departe de protagoniștii nouăzeciști uzuali – surescitați și cu nervii-n piuneze. Dar filmul, deși preocupat de formă, e lipsit de manieră. Mai degrabă – și probabil involuntar –, Kerpenisan propune, prin vinietele sale albăstriu-iernatice, o variațiune a unui tip de cinema post-tarkovskian  practicat prin Europa de Est la acea vreme. E un curent care păstrează doar zațul mundan al rețetei tarkovskiene: bazat la rîndul său pe tăcere și contemplație, înscriind corpuri suferinde pe fundaluri decrepite sau virginale, dar lipsit de fiorul religios al rusului. Contactul cu aceste lumi estice, surprinse în goliciunea lor dezolantă, se dovedește halucinant.

Plutește însă uneori senzația – de pildă, în cadrele din interiorul abatorului – că la mijloc e și un proces de exotizare, în care românii par mînați de apucături barbare. Chinul acestui „timp de după”, în care porcii mănîncă din maldăre de gunoi aflate în fața blocului, e poate prea apăsat redat. El are însă meritul de a merge împotriva curentului triumfalist care prevedea și saluta trecerea cu orice costuri – umane și morale – la capitalism. Iluziile și speranțele primelor clipe de libertate nu-și mai au locul aici. Rămîne doar fascinația aproape infantilă față de noile programe de la televizor, pe care Kerpenisan le integrează în film pe post de contrapunct ironic – vederi aeriene cu ferma din Dallas versus cadre cu un cartier ghetoizat din Timișoara.

Al doilea film din trilogie îl urmărește pe Miloș – deja prezent printre sătenii din Legea lui Ioan – în timpul excursiei acestuia în Statele Unite, pe urmele unei surori emigrate demult. Așa cum a remarcat criticul Ionuț Mareș, Miloș – care e surdo-mut și complet nefamiliar cu lumea din afara satului – poate trece drept simbol pentru situația României imediat după ’89. Kerpenisan pare într-adevăr interesat de astfel de asociații – de altfel, în primul film, Ioan cel din titlu era groparul satului, iar legea sa simplă și seacă îi spunea că are de lucru doar atunci cînd cineva moare. Din fericire, regizorul nu forțează paralelele mai mult decît e cazul – în schimb, filmul ne oferă tulburarea concretă a unui român ce descoperă haosul unei metropole americane în anul 1995. Sejurul e punctat de mici „iluminări profane”: Miloș – un copil într-un corp de tataie  – habar nu are ce sînt alea valută externă ori fus orar, la fel cum nu a văzut niciodată marea. Pentru el, totul e nou.

Paradoxal, filmele lui Kerpenisan au devenit tot mai simple. Rebeli cu o cauză e o succesiune de secvențe în care persoane aflate la Revoluție în Sînpetru Mare privesc, pentru prima oară, fotografii cu ele din acele momente. Întors la bunici în vacanță din Germania, Kerpenisan s-a trezit cu Revoluția peste el. Din fericire, avea aparatul foto la gît – iar acum, 30 de ani mai tîrziu, a pornit în căutarea celor ce apar în imaginile de atunci. Rezultatul e deopotrivă eficient – fiindcă îi solicită cineastului doar un minimum de mijloace – și de-a dreptul emoționant. Nu doar pentru că regizorul ține la autenticul minimalist al situației, ci și pentru că el conduce la concluzii neașteptate. Ce se poate spune, bunăoară, despre un om care a agitat pancarte în decembrie ’89, convins de legitimitatea luptei pentru eliberare și animat de speranța unui mai bine, și care acum doarme pe unde apucă și mănîncă ce prinde? Dar despre fata care a pornit întreg protestul din sat, apoi a emigrat și acum vorbește româna cu accent? Iată-i acum strînși laolaltă în jurul unor fotografii – totul îi separă în rest. E clar că trecerea timpului nu a banalizat aceste filme, ci dimpotrivă – le-a făcut simptomatice pentru experiențele fundamentale ale tranziției. Era poate nevoie de această privire din exterior, care să le dea o voce celor terfeliți în malaxorul istoriei recente. În acest context, filmele lui Kerpenisan devin un modest, dar cu atît mai necesar, gest de recunoștință.

Victor Morozov este critic de film.

Foto: Rebeli cu o cauză