● La double vie de Véronique / Dubla viață a Veronicăi (Franța-Polonia-Norvegia, 1991), de Krzysztof Kieslowski.
Cîtă viață poate încăpea în cîntul și în întreaga ființă a tinerei poloneze Weronika? Un infinit, căci ea presimte poate că viața ei este efemeră, la fel ca a mamei sau a altor membri ai familiei, cum îi sugerează mătușa care ghicește în cărți. E greu să o uiți pe sensibila, vibranta și misterioasa actriță elvețiană Irène Jacob cîntînd sub ploaie, sub o (fals) cuminte ținută alb-negru de cor, de sub care freamătul și pasiunea vieții dau năvală. Frenezia ei sub șuvoaiele de apă, fugind spre bărbatul de care e îndrăgostită, e chiar pulsul pur al vieții eliberate.
Weronika are însă un dublu, o franțuzoaică cu același chip și un nume asemănător, Véronique, cu care se intersectează cîteva secunde într-o piață publică, în timpul unui protest care anticipează căderea comunismului în estul Europei. Scurta viață a polonezei se încheie în timpul debutului său pe o scenă lirică, iar prim-planul îi revine acum dublurii sale din Occident. Deși cele două sînt introduse în paralel în preambulul filmului (mama polonezei îi arată micuței pe cerul serii de iarnă stelele, iar mama micuței franțuzoaice îi arată nervurile frunzelor), Veronica în versiune franceză va continua firul narativ, însă în strînsă legătură cu destinul frînt al sopranei poloneze în ascensiune care dispare de pe scena vieții în urma unei malformații cardiace.
Cele două eroine ale lui Krzysztof Kieslowski nu sînt construite în contrapunct, ci mereu într-o subtilă corespondență. Menită unei cariere strălucite pe scenă, Véronique renunță în ultima clipă, salvîndu-și poate inconștient viața, și se dedică unei cariere de profesoară de muzică. Însă acest drum aparent modest este în realitate unul inițiatic, odată ce cunoaște un artist păpușar enigmatic, Alexandre (Philippe Volter). Printr-un tainic joc al coincidențelor – care, de altfel, apar la tot pasul în film, ca semne ale unei voințe și ale unei taine deseori epifanice –, ea află că acesta e autorul unor cărți pentru copii.
Păpușile cărora el le dă viață pe scenă, care o fascinează pe Véronique, sînt aceeași recurență a temei dublului. Corespondența și reflexia sînt cei doi piloni-cheie ai peliculei. Reflexia subiectivă te face să te conștientizezi cu mai multă acuratețe și mai obiectiv decît atunci cînd te privești pur și simplu în oglindă. Reflexie căreia îi simți lipsa dureros (aflată în vizită la tatăl său, la țară, tînăra femeie îi povestește că s-a simțit brusc foarte singură pe lume, acesta replicîndu-i că e posibil să fi pierdut pe cineva).
Lumea Veronicăi este o lume interioară, cu propria ei logică, în care se oglindește mereu plină de sensuri lumea exterioară. Deși nimic nu trece propriu-zis într-un registru fantastic, totul stă sub semnul acelui concept adorat de suprarealiști, hazardul obiectiv, vizibil prin felurite instrumente: semne și simboluri recurente (fotografia, lentila de ochelari), corespondențe (șnurul și liniile sinuoase ale unei electrocardiograme), vise sau astrologie. Chiar și muzica este ordonată principiului corespondenței, căci tema principală a unui misterios compozitor, introdusă de Weronika, este reluată în partea a doua, evocîndu-i lui Véronique prezența invizibilă a spiritului său geamăn. Reflexia se face mereu într-un mod mediat, prin marionete (care au viața lor proprie, dovadă stînd mărturiile artiștilor păpușari din viața reală, care recunosc că de la un moment dat încolo păpușile încep parcă să trăiască pe scenă în mod indedependent. Ba mai mult, atunci cînd simple obiecte care semnifică prezența umană devin aproape vii, lumea pur și simplu renaște). Kieslowski le surprinde în plan apropiat și chiar în gros-plan, ca probă a felului în care conștiința de sine ajunge să caligrafieze realitatea, să o supună chiar. Oglinzile sînt parte a acelui „joc secund“, iubit de poeți, care amplifică forța privirii către sine, dar nu devin obiecte în sine, ci doar instrumente aproape metafizice ale percepției.
Sinele se rătăcește mereu pe numeroasele alei ale labirintului care este viața, de unde planurile suprapuse sau travelling-ul care determină compoziția minuțioasă a cadrelor. Ca la eroii lui Evgheni Vodolazkin, viața Veronicăi pare un mozaic, fiecare piesă a lui „conținînd ceva mai important: aspiraţia către cel ce priveşte de departe. Spre cel care poate să cuprindă toate pietricelele dintr-odată. El le adună cu privirea sa”, cum spune scriitorul. La Kieslowski, odată cu privirea începe liberul-arbitru, care este însă extrem de fluid. În mîinile „marelui păpușar“, omul prinde viață, dar se și redescoperă perpetuu tocmai în acel ecart și acele decalaje de la un fir care pare continuu. Disoluția percepției este procedeul în care arbitrarul și iluzia capătă un sens, iar sinele țîșnește plenar spre propria existență.
Tot tema dublului circumscrie și ultimul film al marelui cineast polonez (dispărut prematur din viață în urma unui infarct). În Rouge, filmul care încheie trilogia sa Trois couleurs, idealista Valentine (interpretată de aceeași luminoasă Irène Jacob), o studentă care lucrează ca model, leagă o prietenie misterioasă cu un judecător pensionar, Kern (Jean-Louis Trintignant). Și acesta e tot un fel de „mare păpușar“, care în amurgul vieții chestionează cîtă vanitate și cît ego au stat în evaluarea adevărului și minciunii din sentințele sale.
La 30 de ani distanță de la premieră, Dubla viață a Veronicăi are alura unui clasic. În ciuda unor imperfecțiuni și a unor accente brute, este mai ludic, mai visător și poate mai perfectibil decît serialul Dekalog (grav-moralist fără să fie moralizator), care i-a adus o consacrare mondială polonezului, sau decît desăvîrșita trilogie a culorilor.
Dubla viață a Veronicăi, dar și Trois couleurs: Rouge pot fi vizionate în această perioadă pe MUBI.
Andreea Vlad este critic de film.
